Inspir și expir
Leave a comment

Program terapeutic pentru gravidele cu istoric de avort spontan

Pe Măriuca am născut-o când aveam aproape 33 de ani. Pe la 30 și ceva, trăisem o euforie scurtă și extrem de intensă ca focul unei artificii. Aflasem în postul Crăciunului că sunt însărcinată. Cu ochii plini de sclipiri, și eu, și Bogdan, cu bucuria în vârful limbii, am dat vestea chiar la masa de Crăciun, atât familiilor noastre, cât și prietenilor. Nu aveam mai mult de 6 săptămâni de sarcină și deja toți cunoscuții noștri respirau odată cu noi bucuria veștii. După sărbătorile de iarnă, am fost la ecografie să vedem cum embrionul începe să aibă puls. Și nu avea. Sarcina nu se dezvoltase. Deloc. Dezamăgire. Dezarmare. Am urmat un tratament cu progesteron, poate-poate. Nimic. Avort spontan.

Am plâns mult. Am făcut tone de investigații. Multe dintre ele inutile. Am mers la nenumărați profesori faimoși. Fiecare avea părerea lui. Am încercat, cu ciudă, cu dorință, cu optimism, cu răzvrătire, cu sentimentul că nu mai pot face roata să se învârtă oricât de mult m-aș strădui, timp de 2 ani, să rămân din nou însărcinată. Plângeam în fiecare lună din ce în ce mai mult.

Obosită să încerc, epuizată, sleită de orice dorință și putere, înainte să plecăm într-un concediu în Grecia, mama mi-a spus: Acceptă tot ce ți s-a întâmplat ca o mare lecție a vieții, relaxează-te, stai mult în mare, înoată, citește ce îți place cel mai mult, mănâncă ce îți face plăcere, bucură-te de concediu și nu te gândi la nimic altceva. Așa am făcut. Și am plecat din Grecia cu Măriuca în pântec.

Au urmat 9 luni grele, cu senzația existenței unei săbii tăioase deasupra capului meu. Am stat primele 3 luni în spital, la recomandarea precaută a medicului, ca să nu cumva să pierd și sarcina asta. Am făcut absolut tot ce mi-a indicat medical, punct cu punct, tratament cu progesteron, ecografii, stat la pat. TOT.

Părinților mei le-am spus că sunt însărcinată când nu mai aveam cum să mint că sunt la redacție. Ei plecau în concediu și nu puteam să mă duc să stau cu bunica mea rămasă singură în casă. Trebuia să am un motiv extrem de puternic. Așa au aflat. S-au manifestat precaut. Ca și noi.

Prietenilor le-am spus de sarcină prin săptămâna 22. Nu era foarte vizibilă. Ne-a fost frică să dăm vestea.

Prin săptămâna 18, am început să am dureri cumplite de rinichi. Cădeam din picioare de durere. Singurul meu gând: Doamne, nu-mi lua și copilul asta!

Diagnostic: hidronefroză de sarcină. După ce mi-au montat, fără anestezie, o sondă mai subțire ca mina de pix între rinichi și vezica urinară, am scăpat de dureri, dar am dat de altele, de care am uitat imediat ce am născut-o cu bine pe Măriuca.

Pe tot parcursul sarcinii, am trait cu impresia că decizia nu se află în mâinile mele și mă rugam în fiecare secundă să duc cu bine sarcina la termen și să nasc un copil sănătos.

Aceste amintiri am preferat să le duc undeva departe, să nu mai trăiesc senzații de pierdere, de neputință, de tristețe. Însă mi-au revenit când mi-a scris psih. Camelia Chețu de la centrul Motherhood, cu rugămintea de a vă spune despre programul terapeutic creat de ea pentru gravide cu istoric de pierdere de sarcină. Camelia le invită pe toate femeile însărcinate care au trecut prin experiența avortului spontan să participle la programul de optimizare a atașamentului prenatal. Programul implică participarea la sesiuni de consigliere psihologică de suport, care se desfășoară săptămânal în grup la sediul Motherhood Center. Participarea este gratuită.

Suportul psihologic este extrem de binevenit mai ales în momentele de incertitudine. Și pe mine m-ar fi ajutat un astfel de program și sunt convinsă că aș fi fost mult mai relaxată în anumite privințe în perioada sarcinii.

Sarcini ușoare vă doresc și, mai ales, duse la termen.

Text: Ana Nicolescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *