Iubirea Urbană
comments 5

Revoluția iubirii, o altfel de poveste despre atașament și relații

Scot căpșunele de la frigider. Le lăsasem să se odihnească cu zahăr brun pe deasupra cu o seară înainte. Le pun pe foc să fac din ele dulceață cu mentă și esență de protocale pentru iernile când se închid grădinițele și nu ieșim din casă. Mă sună Bogdan. Discuția începe lin, Ce faci? Dulceață. Tu? Pe la farmacie. Ce facem azi? Nu știu. Zi tu…. Și își ia avânt ca motorul cu dinam. Crescendo.

Nu știu dacă să continui să povestesc sau să scriu direct ce aveam de spus. Mă uit pe blog și văd că nu am mai postat nimic la secțiunea Cuplu, din decembrie. Hmm…

Relația de cuplu este o parte a vieții mele la care lucrez de ceva ani și uneori simt că mă învârt în cerc. Nu ajung la nicio concluzie. Sau nu am curaj să ajung la una. Oricare ar fi. Se cere de la mine performanță cu copiii, cu blogul și agenția, că doar mereu e nevoie de bani, cu curățenia, mâncarea, ordinea în casă, cu prietenii, cu familia, cu curtea cu căpșune.

– Bine, și eu? Pentru mine când mai rămâne timp?, întreb fără să vreau să aflu răspunsul că doar îl intuiesc mult prea bine. Aș vrea doar să generez un răspuns sincer în el.

– Dar ce, eu am timp pentru mine?

– E treaba ta dacă alegi să nu ai. Eu am nevoie să am grijă și de mine. Și nu mă aștept să aibă alții grijă și nici să îmi dea timp. Așa că îmi iau eu timp. Pentru că așa e normal. Și merit. MERIT. Nu e o consecință a faptului că muncesc ca negrul pe plantație. Este o condiție esențială pentru ca eu să pot să duc viața pe care o doresc. Înțelegi?

– Cine ți-o fi băgat ție în cap toate conceptele aste futuriste?

Încep să clocotesc pentru că nu a avut niciodată încredere în capacitățile mele. Se activează răni din copilărie… perfecționism… dorința de a demonstra că pot și știu. Dar îmi dau seama că e vorba despre una dintre fricile lui și atunci el are nevoie să îmi demonteze discursul. Așa luptă el. Las baltă futurismul și îl întreb:

– Bine, uite, spune-mi care e miza.

– Ce miză?

– Pentru care îmi ceri toate lucrurile astea. Muncim întruna, avem absolut tot ce ne trebuie, chiar mai mult decât avem nevoie. Ne zbatem pentru ce? Căsnicia e pe apa sâmbetei, cu fetele suntem nervoși mai mereu, lucrăm inclusiv în weekend, cu prietenii nu mai avem timp să ne vedem. Care e miza? Că tot nu ne simțim bine în viața noastră? Unde sunt bucuria, pofta de viață, timpul nostru împreună, vacanțele în locuri cu ape turcoaz, fericirea că suntem părinții a două fete minunate? Care e miza ta în viața asta? Cum arată viața ta ideală?

– Aici ai dreptate. Nu știu.

Mulți mă întreabă de ce nu divorțez

Încurcată de faptul că mi-a dat dreptate și că nu mai luptă, conversația s-a încheiat aici. Mi-am dat seama că suntem mereu nemulțumiți de ce avem, însă nu ne gândim să proiectăm idealurile noastre și apoi să luptăm pentru ele. Sau pur și simplu, să lansăm intenția și universul să aibă grijă că nu e vorba despre o luptă. Sau poate e. A mea cu curajul. Lupta mea în drumul spre inima lui Bogdan. Și e un drum așa de greu, iar el nu mă lasă deloc să intru de teamă să nu i se activeze toate durerile și traumele din ultimii 10 ani. Mulți mă întreabă de ce nu divorțez.

Drumul către inima mea și apoi către a lui

Încă simt că mai am drumul ăsta de parcurs. Omul lângă care stau de 21 de ani are o inimă. Dar nici el nu mai știe că o are. După ce voi fi ajuns din nou acolo, dacă nu va mai fi nimic de reparat sau dacă transformările noastre vor fi fost atât de profunde și de diferite, încât nu voi mai simți bucurie și lumină, atunci vom merge pe drumuri separate. De vreo doi ani învăț drumul către propria mea inimă și acum încep să bâjbâi pe drumul către inima lui. Doamne, și ce greu e. Cât de mult mi se activează copilul interior. Însă uneori am impresia că e doar un pretext pentru faptul că nu am curaj să ies din relația asta.

Drama luptătorului din Revoluția iubirii

Am lăsat dulceața pe foc după ce i-am adăugat câteva cuișoare și am deschis cartea lui Gaspar Gyorgy, Revoluția iubirii. În autograful de pe prima pagină Gaspar îmi mulțumește că sunt parte din revoluția iubirii. Pe bune? E onorant, dar nu cred că sunt încă acolo. Îmi vine să plâng. De atâta timp tot mă lupt cu propria iubire și pare că nu iese nimic revoluționar.

Gaspar începe așa: Îmi amintesc vag conexiunea de cuplu și dinamica relațională a părinților mei. La o primă impresie, aș fi tentat să spun că legătura dintre ei a fost atât de toxică încât, dintr-o bază de siguranță și confort psihologic, s-a trasformat în, probabil, cea mai mare sursă de otravă a vieții lor. (….) Mă întreb dacă ei chiar au fost cu adevărat fericiți. Dacă nu, de ce nu? Și dacă da, unde s-a rătăcit iubirea lor?

Mami, voi sunteți super tari. Și tu, și tati

Îmi dau seama că fetele erau în sufragerie și au auzit conversația răstită de la telefon. Mai nou când ne certăm, ele nu mai intervin între noi. Stau în liniște, una lângă cealaltă. Apoi se poartă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Într-o zi Măriuca mi-a spus: Mami, voi sunteți super tari. Și tu, și tati. Chiar dacă nu vă înțelegeți. Fiecare dintre voi e super tare.

Fericirea nu o primești de-a gata. Ea vine din acțiunile tale (Dalai Lama)

Gaspar povestește în cartea sa despre drumul să profesional cu toate încercările și fricile. Nu se sfiește să recunoască momentele când i-a fost greu și nu vrea să pară perfect. Ceea ce dă o mare doză de umanitate întregii cărți. Pasajele personale sunt împletite cu noțiuni de psihoterapie, cu exemple, cu fișe de lucru și cu citate despre iubire. Aflăm:

  • de ce alegem un anumit tip de partener,
  • despre inutilitatea luptei pentru putere,
  • despre prezența conștientă
  • despre iubirea romantică vs iubirea adevărată
  • despre atașament și forța primară care ne motivează
  • despre darurile relaționale: atenția și ascultarea
  • despre cum ne cultivăm inteligența relațională
  • despre curajul de a ne asuma istoricul personal
  • despre copilul invizibil și provocarea de a rămâne centrat pe relație

Vă recomand cu drag cartea. Atât pentru povestea de viață a lui Gaspar, cât și pentru partea științifică explicată pe înțelesul tuturor. Dar, mai presus de toate, o recomand pentru că revoluția iubirii trebuie să înceapă cu fiecare dintre noi și să nu ne mai înstrăinăm pe zi ce trece, abandonându-ne televizorului, tabletelor sau imaginii noastre în Social Media. Lansarea online a cărții va avea loc marți, 6 iunie, începând cu ora 21.00. Invitat special, Andreea Esca.

Felicitări, Gaspar, you did it! Las aici primul nostru interviu ca mărturie a evoluției tale :). Proud of you. Și sunt și mai mândră că simt că nu te vei opri aici. #RevoluțiaIubirii continuă.

Text: Ana Nicolescu

Foto: Mihai Răitaru

5 Comments

  1. Suzana says

    Ana, nu te cunosc personal (deși mi-ar plăcea), însă te simt 🙂 Imi imaginez ca nu este foarte confortabila aceasta călătorie, dar tu ai curajul acesta sa o trăiești si asta e minunat. Ai o putere extraordinara!

  2. Airamana says

    Felicitari pentru ca curajul de a povesti atat de sincer.Cunosc si eu foarte bine cercul vicios in care s-a transformat casnicia noastra.Am senzatia ca inca nu am invatat nimic din lectia asta si de aici motivul pentru care nu gasesc iesirea din cerc.Sunt ancorata de fetele mele si incerc sa ma agat de orice pretext ca sa merg mai departe,dar de multe ori am senzatia ca tragem in directii diferite,ca avem dorinte si asteptari diametral opuse.

    • Ana Nicolescu says

      Mulțumesc mult că mi-ai scris. E de ajutor să nu ne simțim singure 🙂

  3. Ionela says

    Hm…as fi vrut sa-mi fi fost strain acest capitol al vietii …dar l-am trait si inca il mai traiesc. Ma regasesc in povestea ta…si eu simt ca singura persoana care poate avea grija de mine, sunt EU. Mi-ar placea sa constientizeze nevoia mea de timp pt mine, atentie, tandrete, recunostinta… Toate s-au schimbat dupa aparitia copilului. Adesea avem discutii interminabile. Acum am ajuns in faza in care ma analizez…poate pe undeva, m -am schimbat si eu … mai tot timpul sunt nemultumita si adesea uit sa arat apreciere pt lucrurile pe care le face…
    Este nevoie sa ofer atentie, apreciere, chiar si pt lucrurile marunte, pentru ca ulterior sa-mi fie intoarse.
    Incep sa invat ca este mai bine sa nu am asteptari…incep sa invat si ca este necesar sa spun ce vreau, ce imi doresc, sa cer, sa nu astept sa-si dea seama si apoi sa fiu imbufnata ca nu s-a gandit…
    E nevoie sa schimb ceva si la mine. Este la indemana sa-l fac vinovat pt tot ce ma nemultumeste…
    Este nevoie de mai multa analiza a celor ce se intampla …e usor de aruncat cuvinte care dor…dar pana la urma cine suntem noi 2…nu suntem tot cei de acum 15 ani ???…🤔
    Am uitat de noi…nu ne mai acordam timp, ne reprosam multe si facem putine…cine am devenit?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *