Iubirea Urbană
Leave a comment

Să renaști este o binecuvântare. De atunci încolo nu doar exiști, ci înveți a trăi.

Tu? Ai 20 de ani? Nu ți-aș fi dat mai mult de 14.

Ai 36 de ani? Nu-i arăți. Ce norocoasă ești.

Mi-am dat seama că nu ești așa mică precum pari abia atunci când ai început să vorbești.

Mereu am părut mai mică decât sunt. La început, nu aveam nicio reacție, nicio emoție la această trăsătură de-a mea. Era parte din mine, pur și simplu. O luam după mine ca atare. Cu normalitate. Fără entuziasm exacerbat. Fără părere de rău. Îndoiala că această trăsătură ar trebui acceptată mi-a pătruns în inimă începând din adolescență și s-a cuibărit ușor ușor până când am început să devin frustrată că la 25 de ani arătam ca un copil. Fizic, nu mă deranja deloc, însă simțeam că nu sunt luată în seamă, că nu mă fac auzită, că sunt într-un vis în care vreau să țip și vocea nu mi se aude.

În adolescență treceam cu ușurință în tabăra băieților pentru că eram de-a lor, jovială, veselă mereu, pusă pe șotii, știam cum să țin un secret și ce sfaturi de comunicare și de relaționare să le dau, le sugeram cadouri pentru iubitele lor, teme de discuții. Ei îmi povesteau despre ele și mă băteau camaraderește pe umăr. Atunci mă făceam și mai mică de înălțime, îmi ascundeam fața sub pletele ondulate și ochii sub ochelarii mari și rotunzi. Visam să fiu și eu mai senzuală, mai feminină, însă îmi acopeream corpul cu cămăși de blugi și geci largi. Îmi iubeam corpul pentru că îl găseam armonios și frumos și mama se uita la mine cu adorație, spunându-mi despre formele mele feminine. Pentru asta îi sunt extrem de recunoscătoare. Mi-a dat putere și încredere. Pielea mi-era fină, nu aveam acnee ca alte colege, nu aveam probleme hormonale. Însă faptul că ceilalți îmi tot spuneau că par un copil (de multe ori fără să își dea sema și fără să aibă vreo intenție de a mă anihila psihic), mă facea să mă simt un copil într-un corp de femeie. Iar schimbarea asta nu știam să o onorez. Și implicit, nu-mi dădeam voie să devin senzuală și să-mi arăt devenirea, transformarea, evoluția.

Am urmat aceeași linie și la liceu, și la facultate. Dacă erau colegi dornici să ieșim împreună, îi suspectam de intenții ascunse, că au pus vreun pariu că pot să iasă cu o tocilară necoaptă. Nu știam cum să primesc un compliment referitor la ochii mei sau la alte trăsături fizice. Mă fâstâceam, mă bâlbâiam, mi-era greu… Mi-era frică să ies din relația pe care o aveam și să gust din alta pentru că nu aveam încredere că ar putea fi și altcineva sincer interesat de mine, de un copil. Atfel că m-am inhibat mult, am acumulat multe frustrări, mi-am reprimat multe porniri, am acceptat multe situații care mi-au tăiat din aripi, din esența mea și am început să-mi construiesc zidul, să mă rigidizez și să îmi construiesc o imagine care nu avea nicio legătură cu cine îmi zicea inima mea că sunt.

La majoritatea job-urilor pe care le-am avut m-am simțit mereu un copil care trebuia să muncească mai mult ca să arate că nu este copil, ci un adult capabil, creativ, înzestrat. Am simțit că oamenii își pot permite să țipe la mine pentru că par mai mică decât sunt, că mă pot lua peste picior, că îmi pot pune în cârcă mai multe sarcini pentru că nu aveam curaj să mă apăr. Am simțit că cei din jurul meu nu cred că se pot baza pe mine pentru că fizic nu păream credibilă,  nu aveam o postură impozantă. Și munca s-a trasformat într-o luptă, într-o demonstrație încordată. Cerșeam aprobări, aplauze la scenă deschisă, confirmări.

În relația de cuplu și în familie, m-am simțit neluată în seamă, nu reușeam să mă fac auzită, nu găseam suficiente argumente în anumite situații pentru că mintea mea era ocupată cu găsirea unei strategii care să demonstreze că nu sunt un copil, că sunt un adult și ca merit să fiu tratată ca atare. În continuare simt că mama mă vede copil (sigur că voi fi copilul ei toată viața) și mă tratează ca atare. Uneori mă simt răsfățată așa, alteori mi-ar plăcea să aibă mai multă încredere în mine, așa cum o face cu profesori, medici sau contabili de vârsta mea. Soțul meu mă vede tot ca la 16 ani, un soi de cochilaș, cum îi place lui să-mi spună și este dezorientat de faptul că de când am devenit mamă, am început să fiu conștientă de darurile mele ca femeie și să nu mă mai consider eu însămi un copil și de aici, multe acte de rebeliune, cum le spune el.

Am povestit despre drumul meu către feminitate în mai multe articole. Parte din acest drum este descoperirea copilului interior, o parte din mine care merită exploatată, conținută și iubită. Pentru că duce la vindecare. Oana Stoianovici mi-a spus cum unele dintre reacțiile pe care le am sunt, de fapt, ale copilului interior care nu a avut, nu a primit ce avea nevoie, când avea nevoie. Iar eu pot acum să merg pe firul acestei relații și să ofer, să vindec. Este o călătorie care mi se deschide și pe care o accept cu entuziasm, curaj, încredere și curiozitate.

Oana Stoianovici“Poarta către femeia conștientă și matură trece prin reevaluarea tuturor percepțiilor pe care le-am câștigat ca și copii, adolescenți. Nu poți să îți faci un dar mai mare decât acela de a fi părinte pentru copilul din interior și, acolo unde este necesar, să reconstruiești traseul de care el/ea avea nevoie pentru a înflori. Acest gest te întoarce către tine și te învață “a iubi”. Încet și sigur, copilul fericit dă voie femei să se afirme. Într-un fel, e o a doua naștere a ta la un alt nivel de a fi. Să renaști le este permis sufletelor care își doresc din toata inima. Este o binecuvântare. De atunci încolo nu doar exiști, ci înveți a trăi.” (Oana Stoianovici, coach și lider transformațional, care prin programele O zi de feminitate, Tainele feminității sacre și Copilul interior le ajută pe femei să se reconecteze la propria feminitate și senzualitate)

Text: Ana Nicolescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *