De vreo lună mi-am activat conștient auzul într-un exercițiu în programul Creator-Lider-Manifestare al Oanei Stoianovici. Aud vocile oamenilor când îmi scriu, strigătele de ajutor din reproșuri, bucuriile spuse cu voce reținută cât să nu se reverse strigătul peste o sală plină cu oameni, trotinetele electrice pe trotuare venind printre frunzele de toamnă și aud dacă frunzele sunt galbene sau portocalii, țepii de la coaja castanelor când se lovesc de mașinile parcate, muzica picăturilor de ploaie pe gardul din fața școlii când fetele nu mai ies odată să mergem în parc și să dansăm în ploaie. Am început să aud și ce nu vreau să aud, dar poate că sunt pregătită să aud și tocmai de asta aud.
Doar că ce să vezi, odată cu activarea auzului, s-a activat văzul și mai abitir, simț pe care nu l-am prea luat în considerare pentru intenția cu care am intrat în program. Și totuși, văd culori, lumini, umbre, oameni, expresii, jocuri de X și 0 pe care soarele le face pe un bloc. Văd ziua, noaptea, în meditații, în vise. Uneori văd mai bine cu ochii închiși. Văd culori intense, saturate pe care nu aș putea să le descriu în cuvinte, deși Liv Tane de la cursul de carte m-ar contrazice. Vorba lui Caragiale, simt enorm și văz mostruos.
Nu acrodăm suficient timp observării
Am ajuns cu 10 minute întârziere la cursul Secretele fotografiei cu telefonul mobil pentru că am plecat cam târziu de acasă și de sâmbăta trecută nu mai forțez galbenul, nu mă mai bag în depășiri la limită și nu mai fentez coloana pe linia de tramvai. Vlad Eftenie tocmai ce spunea că nu acordăm suficient timp observării și că noi doar credem că suntem atenți, dar, de fapt, suntem foarte selectivi cu informația. Golurile, le umple creierul. Până am semnat pe foaia de prezență și mi-am găsit loc unde mai rămăsese liber, pe lateral, Vlad vorbea despre anxietatea de a nu ști să te regăsești atunci când devii un nou tu. Am zâmbit și mi-am zis been there, done that.
O viață de poveste și de povestit
Nu o să vă zic despre informațiile de la curs sau despre chestiunile practice și tehnice pe care le-am aflat despre cum să facem poze cu telefonul. Pentru asta vă invit la curs, însă o să vă spun despre percepții și despre storytelling-ul vizual. Dacă ați răsfoit vreodată blogul meu sau dacă ne-am intersectat cât de cât, sper că v-am transmis despre mine că iubesc oamenii, comunitățile și poveștile, așa că acest curs a venit fix pe sufletul meu. Exact cum spune și Vlad, orice poveste de succes are la bază propunerea privitorului/ascultătorului: ia-mă cu tine în călătorie. Și fiecare storyteller vede lumea în funcție de cum este el pregătit să o vadă și cum are nevoie ca ea să fie acolo.
În pozele mele caut liniștea
Vlad zice că în timp ce unii aleargă după bani sau funcții, el aleargă după lumină, iar în pozele lui caută liniștea. Instinctul lui este treaz 100% și simte poza din interior, o simte visceral pentru că poezia vine prin emoționare. El trece dincolo de ce se vede ca să ajungă la esență, ceea ce ne-a sfătuit și pe noi, după ce ne activăm observarea și devenim sensibili pentru că așa ajungem să simțim profund. Recunoaște că e maniac și nu plec dintr-un loc până nu simt ce am de simțit. Eu aș spune că este pasionat și că este un om împlinit că și-a găsit misiunea.
Cursul ăsta și intuiesc că orice curs cu el este o combinație între detalii tehnice de fotografiere, autocunoaștere, spiritualitate și voie bună. Am plecat încărcată cu lumină, cu energie bună și cu dorința de a mă juca mai mult cu culorile și cu compozițiile și de a fi prezentă la spectacolul din jurul meu. De ce zic că Vlad are o abordare diferită, nu una pur didactică? Pentru că, printre ISO, AWB, expunere, încadrări, lumină, el zice că:
- Este important să accepți rolul fiecăruia din jurul tău.
- Lucrurile sunt deja unde trebuie dacă te uiți din punctul potrivit. Tot ce vezi este o iluzie optică. Tu îți creezi propria realitate și chiar mai multe realități prin simpla deplasare dintr-un punct în altul ca să schimbi perspectiva.
- Lucrurile deja arată cinematografic în viețile noastre, nu e nevoie să regizezi nimic în poze.
- Trebuie să investești lumea/orașul/lucrurile cu încredere ca să vezi anumite realități.
- Dacă vezi doar lucrurile neplăcute (din oraș), este necesar să te întrebi ce din tine atrage lucruri neplăcute în general. Nu orașul e de vină că nu îi vezi frumosul. Trebuie să te lași liber, să nu critici și să te programezi pozitiv: să ai încredere că se pot întâmpla și lucruri bune.
- Din Bucureștiul obositor aleg să văd doar lucrurile bune și merg prin locurile cu energie bună pentru mine. Pe celelalte le ocolesc.
- Poza trebuie să spună o poveste pe care privitorul să o țină minte. Pentru asta este nevoie să nu tratezi superficial niciun subiect și să îți activezi starea de prezență.
O poveste din care înveți despre tine
Sigur că ce am spus aici, deși nu m-a rugat Vlad, este doar 15% din ce s-a discutat la curs și nimic din partea practică. Eu nu apar în poza de la curs, așa cum mi se întâmplă să nu apar nici în pozele de la evenimentele din ultima lună. M-am găsit în 3 poze din 5000 de la un eveniment public la care am fost partener media, de la altul pe care l-am organizat chiar eu, în 4, dintre care în două sunt în ceață și în una sunt cu ochii închiși. Iar aici nu apar deloc. Simt că eu văd multe, dar camera nu mă vede pe mine și zâmbesc încrezătoare că-mi aduc aminte de ce ne spunea aseară Vlad că se simte invizibil, că oamenii nu-l văd când le face fotografii pe stradă, că lui nu-i dau băieții în tren brelocuri și pixuri, nici promoterii flyere, că oamenii se bagă în fața lui la coadă, că pur și simplu, nu-l văd. Ei bine, se pare că mi-am activat și eu această super putere, de a fi invizibilă, pe care încerc să o transform într-un avantaj, așa cum a făcut Vlad.
Cursul s-a terminat cu diplome de absolvire, cu mulțumiri, cu promisiuni că revenim la cursul de editare foto și cu unii cursanți care întrebau ce telefoane să-și ia pentru poze bune. Mie mi-au rămas ochii agățați la un laptop mic, numai bun în viziunea mea pentru diminețile când mă trezesc 5 să scriu la carte sau să mi-l iau în parc în geantă, ori în mașină când nu conduc eu și să scriu oriunde. Așa că eu rămân prezentă la pasiunea mea, scrisul, și mă deschid cu bucurie și curiozitate către fotografie. Cine știe ce iese?
Text: Ana Nicolescu
Foto: Vlad Eftenie
