Știți cum sunt unele poze care îți pun în față o oglindă? Acelea care apar când te aștepți cel mai puțin și îți dau un răspuns pe care l-ai cerut, dar nu știai când și cum va veni? Acelea care îți confirmă ce nu ai curaj să vezi sau crezi că nu ești demn de un asemenea răspuns?
Am scris acum două săptămâni un articol despre primele 1 000 de zile din viața mea de mamă, în cadrul campaniei Alături de tine by Philips Avent. Pornind de la acel articol, ilustratoarea Ema Stanca Macovei a desenat un tablou pe care l-am primit într-o dimineață însorită în mansarda de la Simbio. Ca să acopăr avalanșa de emoții am început să râd, să explic, să gesticulez.
Conexiunea energetică exprimată prin puterea părului
În inima mea se derulau cu viteza luminii toate momentele de când Măriuca s-a născut. În tablou sunt eu cu Măriuca. Primul lucru pe care l-am remarcat a fost că ea poartă eșarfa mea, așa cum o făcea când era mică și mă ruga să i-o dau că avea parfumul meu și era caldă. M-a impresionat cum Ema a ales să ilustreze conexiunea dintre noi și i-a desenat părul Măriucăi ca o prelungire a părului meu. Este minunat că a simțit așa pentru că eu cred că părul are puteri miraculoase, mistice și energetice. Îmi ador părul și cred în energia lui.
Fără gură și cu ochii închiși
Nu am analizat mai mult de atât tabloul la Simbio pentru că fiecare blogger implicat în campanie a primit un astfel de tablou și focusul s-a mutat către următorii bloggeri. Mi-a prins bine. Tocmai când începea să mi se sugrume vocea de emoție. Ajunsă acasă, am pus tabloul pe un fotoliu. M-am așezat pe un scaun mic în fața lui și m-am uitat cu atenție la fiecare detaliu. La fiecare linie, la fiecare culoare. Am ochii închiși și nu am gură. Fiecare mamă, atunci când își ia copilul în brațe, are multe momente când închide ochii, respiră adânc și nu zice nimic. Ce sentiment!
De ce noi, mamele, închidem ochii în unele momente?
De obicei oamenii pot să închidă ochii atunci când se simt în siguranță. Eu simt că îi închid atunci când iubesc, când vreau să mă regăsesc, când vreau să mă pierd sau să mă ascund, când sufăr, când mă bucur, când vreau să păstrez o senzație, o amintire doar pentru mine, când sper, când îmi doresc ceva cu putere. Când vreau să păstrez doar în suflet ceva ce lumea exterioară nu are voie să vadă și gura mea devine mută, păstrând secretul. Așa că ochii închiși și lipsa gurii chiar au sens.
Nu avem nevoie de cuvinte ca să comunicăm. Nu tot timpul.
Măriuca este în dreptul inimii mele. Ochii ei par să exprime ceea ce eu îi spun cu inima. Așa că, încă o dată, nu avem nevoie de cuvinte ca să comunicăm. Nu tot timpul. O facem ca suflete. Am plâns când acest tablou mi-a arătat conectarea noastră. De multe ori știm unele lucruri, dar când altcineva le pune pe hârtie fără ca tu să i le fi comunicat înainte, am certitudinea că suntem ființe telepatice și comunicarea se face undeva la alt nivel pe care noi nu îl putem percepe cu mintea.
Este nevoie să ne apropiem și să ascultăm ca să vedem adevărul
Și încă un lucru care mi s-a părut extra-terestru: dacă te uiți de la depărtare, Măriuca pare încrâncenată. Ochii par depărtați și asta îi dă o aură de copil răzvrătit, malițios. Însă, pe măsură ce te apropii de tablou, ochii sunt la distanța normală, sunt chiar calzi, luminoși, prietenoși, jucăuși, iar comisurile gurii parcă se ridică într-un zâmbet timid și inocent. Nu pare o oglindă a faptului că de multe ori lucrurile nu sunt ceea ce par a fi? Că este nevoie să ne apropiem și să ascultăm ca să vedem adevărul?
Ce spune Ema?
Ana îi oferă Măriucăi o îmbrățișare caldă și poartă eșarfa despre care vorbește în articol. Amândouă sunt ființe solare și iubitoare, așa că le-am desenat multe inimioare. Legătura energetică dintre ele se transmite prin păr.
M-a răscolit această ilustrare a legăturii mele cu Măriuca. E duioasă, autentică și reală. Mulțumesc, Ema! Mi-ai pus acest tablou fix în mijlocul inimii.
Text: Ana Nicolescu
Foto: Mihai Răitaru
