All posts tagged: copilul interior

mamica-urbana

Ne căsătorim cu părțile neasumate din noi

– Mami, când sunt cu tine sau cu tati, ori cu buni, nu mai îmi este frică. – Dar tu știi că de fapt puterea ta nu este în mâna altora? – Dar unde e? – Chiar în inima ta. – Adică poate să nu mai îmi fie frică atunci când nu sunt cu voi? – Da! – Cum? Cum să îi explici unui copil de 6 ani cum își poate accesa propria putere și să și înțeleagă asta? Se spune că dacă nu poți explica un concept în câteva cuvinte înseamnă că nu l-ai integrat cu adevărat. Cine sunt eu? Joi la cursul Copilul Interior am vizionat filmul Alice in Wonderland, în provocarea de a identifica anumite structuri arhetipale ale personalității. O poveste de care mi-a fost mereu frică. Toate personajele, chiar și cele bune, mi-au părut înspăimântătoare. Cu greu am citit cartea când eram mică și m-am uitat la ecranizările ei. Joi mi-am dat seama de ce încă îmi este frică de această poveste chiar și acum, ca adult. Pentru că povestea este călătoria …

„Copilul Interior” e cel mai serios lucru pe care îl poți face pentru tine

Încep să-mi dau seama că așa cum mă port cu copilul meu interior așa mă port și cu copiii mei biologici. Și parcă așa mă port și cu mine. Nu mă văd. Nu sunt prezentă eu cu mine. Mă dau pe mine însămi la o parte, mă fac tot mai mică, vorbesc tot mai încet pentru ca lumii să-i fie cât mai confortabil în prezența mea. Joi seara am coborât în inima mea printr-o meditație. Nu a fost prima oară. O fac de vreo 3 ani. Însă de fiecare dată când e cel mai bine, când văd lumi interioare care nu pot fi descrise în cuvinte pentru că mintea nu e pregătită să le perceapă măreția, mă activez cognitiv cu frica să nu care cumva când ies din meditație să pierd mirajul lumii interioare, să uit starea de plutire, de liniște, culorile atât de intense, lucrurile care mi se întâmplă acolo. Și încerc să mi le imprim în minte și să le retrăiesc tot acolo când îmi este greu în lumea fizică. Critica și perfecționismul …

Ce spun eu și ce auzi tu? Partea I

Tot căutând în interiorul meu, dar și în exterior, metode, explicații și căi pentru a înțelege de ce anumite lucruri merg într-o direcție nu tocmai bună în căsnicia mea, am ajuns la concluzia că mereu am avut tendința de a prețui ființa pe care o iubesc mai mult decât pe mine însămi. Însă abia acum am deschis ochii și mi-am dat seama că este mult mai eficient să apreciez relația ca atare, și să încep să construiesc conștient pornind de aici. Am mult de lucrat pentru că în fața lui, mă simt invizibilă și mută. Gáspár György, psihoterapeut relațional și autor al cărții Copilul invizibil, va organiza pe data de 29 octombrie, o conferință cu titlul Ce spun eu și ce auzi tu. Însă până atunci, nu am mai avut răbdare și i-am pus câteva întrebări. Se spune că urechile sunt pregătite să audă și ochii să vadă ceea ce mintea este pregătită să accepte. Așa e? Gáspár György:  Am putea spune că da. Cred în faptul că nimic nu este întâmplător și că fiecare om are …

Să renaști este o binecuvântare. De atunci încolo nu doar exiști, ci înveți a trăi.

Tu? Ai 20 de ani? Nu ți-aș fi dat mai mult de 14. Ai 36 de ani? Nu-i arăți. Ce norocoasă ești. Mi-am dat seama că nu ești așa mică precum pari abia atunci când ai început să vorbești. Mereu am părut mai mică decât sunt. La început, nu aveam nicio reacție, nicio emoție la această trăsătură de-a mea. Era parte din mine, pur și simplu. O luam după mine ca atare. Cu normalitate. Fără entuziasm exacerbat. Fără părere de rău. Îndoiala că această trăsătură ar trebui acceptată mi-a pătruns în inimă începând din adolescență și s-a cuibărit ușor ușor până când am început să devin frustrată că la 25 de ani arătam ca un copil. Fizic, nu mă deranja deloc, însă simțeam că nu sunt luată în seamă, că nu mă fac auzită, că sunt într-un vis în care vreau să țip și vocea nu mi se aude. În adolescență treceam cu ușurință în tabăra băieților pentru că eram de-a lor, jovială, veselă mereu, pusă pe șotii, știam cum să țin un secret și …