Nu am fost niciodata o pasare de noapte si nu ma simteam confortabil cand pierdeam noptile in adolescenta la vreo petrecere, cu atat mai putin cand invatam sub clar de luna. Mie imi priau diminetile. Ele erau clare, luminoase, senine, proaspete, aduceau energie, erau sincere si autentice. Lucrurile s-au modificat, pe alocuri, de cand sunt mama. De 4 ani am inceput sa vad frumusetea si misterul noptilor, linistea si profunzimea lor cand cantecul meu de leagan se mai intalnea, ca prin vis, cu cel al altei mame treze in miez de noapte sa-si aline copiii de dureri de dinti, de pusee de crestere, de spaime, de cosmaruri, sa-i mangaie cu iubire, cu intelegere, cu caldura. La inceput au fost nopti epuizante, pline de frustrari si de neputinte, de lacrimi, de razvratire, de neintelegere, de dor. Apoi am inteles ca Mariuca avea nevoie de mine. Iar acest lucru m-a coplesit la inceput, apoi m-a flatat. Mi-am restructurat gandurile si atitudinea si mi-am zis ca e nevoie sa-mi remodelez noptile, zilele, viata pentru ca un pui de …