– Hai, măi Măriuca, scrie acolo rezultatul!, mă milogeam eu după o oră de matematică de clasa a II-a din culegere, în timp ce scriam un raport.
– Unde, aici?
– Pe bune? Normal că acolo, unde în altă parte?
– Deci scriu aici, îmi spuse ea nesigură, uitându-se la mine cu ochii mari și arătând cu vârful Pilotuluipătrățica în care trebuia să scrie rezultatul.
– Da’ ce-i așa de greu, că nu înțeleg, nu acolo ai citit problema?
– Deci da sau nu.
– Daaaa!, mă burzuluiesc eu la ea.
Îmi arunc ochii în raport, văd că am sărit un capitol important și când mă uit la Măriuca, ea înghesuia cu un Pilot care nu mai avea gel, un 8 chinuit și aproape invizibil în pătrățica albastră. În mâna stângă ținea un stilou cu rezerva plină și un creion Faber Castle abia ascuțit cu ascuțitoarea electrică.
– Of, nu merge!, se supără ea teatral.
– Atunci lăsă-l încolo și treci mai departe, scrie cu altceva.
– Nu, că eu vreau să scriu cu ăsta.
– Măriuca, nu am timp toată ziua să stau să faci teme? Am și eu altă treabă, trebuie să fac și cu Julie când se trezește.
– Dar cu ăsta îmi place să scriu.
– Păi îți pierzi timpul, nu vezi?
– Nu mă deranjează.
– Pe mine mă deranjează, că mi-l pierzi și p-al meu și eu nu mai am 9 ani să am toată viața la dispoziție, înțelegi?, i-am zis eu supărată și mirată de ce mi-a ieșit pe gură, apoi i-am aruncat Pilotul la gunoi.
– Puteam să-i schimb mina să știi și îmi pare rău că ești tristă că săptămâna viitoare e ziua ta. Nu vreau să-ți irosesc viața.
– Nu mi-o irosești, iartă-mă, n-am vrut să sune așa.
Și după ce am ținut-o în brațe și am pupat-o, i-am zis că am nevoie să stau puțin singură și mă întorc când mă calmeză.
Până am ieșit în curte, mi-a venit în minte întrebarea Loredanei Mocescu de ieri: ce înseamnă pentru tine a sta, a-ți da timp, pauză? și s-au dărâmat ca niște piese de domino toate acțiunile pe care le-am făcut de doi ani încoace pentru că mi-am dat seama de ce le fac: cursuri și acreditări pe time management despre cum să-mi eficientizez timpul, zbang, prima piesă de domino, să scriu mult în timp puțin, măcar 3 cărți, zbang, a doua piesă, să citesc o carte pe săptămână, încă o piesă de domino, să fac cursuri, să mă specializez, să mă acreditez ca să nu rămân în urmă, un zăngănit lung de piese de domino, să scriu pe blog, să fac podcast-uri, să am o emisiune, să fac 15.000 de pași pe zi, să beau 2,5 l de apă pe zi, să mănânc corect, să fac zilnic yoga și o meditație, să fac exerciții de respirație, să călătoresc, să merg pe Camino, să merg spre mine, spre timpul pe care nu pot să-l opresc că-l umplu cu multe și până am ajuns sub nuc mi-am dat seama că de fapt ascund în mine faptul că nu accept că am trecut de 40 de ani și iar vine ziua mea.
Text: Ana Nicolescu
Foto: Robert Marooni