Știri
comments 4

Tot mai mulți copii manifestă simptome ale sindromului ATCP

  • ATCP (Angered Temper with Choleric Progression) este un ansamblu de tulburări de comportament cu numeroase manifestări extreme la copii, ce includ comportamente dezadaptive precum izolare, timiditate sau la polul opus – crize de agresiune, violență față de cei din jur, nervozitate excesivă;
  • Pentru a trage un semnal de alarmă, o echipă de specialiști psihologi, împreună cu Itsy Bitsy FM, Asociația Părinților Isteți, susținuți de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție lansează un apel pentru informarea părinților și deschid un canal de comunicare unde specialiștii vor acorda consultanță părinților care au întrebări sau vor să se informeze: sindromatcp.ro și Facebook.com/Stop ATCP;

O echipă de specialiști psihologi, împreună cu Itsy Bitsy FM, Asociația Părinților Isteți, susținuți de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție trag un semnal de alarmă și lansează un apel pentru informarea părinților cu privire la fenomenul care afectează din ce în ce mai mult copiii: sindromul ATCP (Angered Temper with Choleric Progression).

În cadrul acestei inițiative, va fi deschis un canal de comunicare unde echipa de specialiști psihologi vor răspunde tuturor părinților sau persoanelor interesate care au întrebări sau doresc să se informeze cu privire la acest fenoment.

Adresa la care cei interesați pot transmite întrebări sau pot afla mai multe sunt: www.sindromatcp.ro și Facebook.com/Stop ATCP.

Psihologii avertizează că tulburările comportamentale la copii sunt din ce în ce mai frecvente, iar manifestările lor atrag atenția asupra unui nou fenomen al secolului – sindromul ATCP (Angered Temper with Choleric Progression), ale cărui simptome includ comportamente dezadaptive precum izolare, timiditate sau la polul opus – crize de agresiune, violență față de cei din jur, nervozitate excesivă.

Specialiștii avertizează că acesta este un efect psihologic al lipsei părintelui din viața copilului, nu doar prin separare, ci inclusiv prin neglijare, fenomen din ce în ce mai simțit în ziua de azi – în care tehnologia și accesul la internet domină timpul copiilor și al părinților – și care începe să fie întâlnit și în familiile întregi, nu doar la copiii ai căror părinți sunt plecați din țară.

Cele mai recente statistici vorbesc despre o Românie în care copiii sunt din ce în ce mai însingurați, fiind lipsiți de timpul și atenţia părinţilor sau chiar neglijați, inclusiv atunci când părinții sunt prezenți în viața lor.

Datele arată că sunt peste 80,000 de copii ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate, iar 26% din aceștia au ambii părinți plecați și au rămas singuri acasă, în grija altor persoane.

Cu toate acestea, chiar și în cazul copiilor care cresc alături de familia lor, un alt studiu îngrijorător arată că 1 din 10 copii din România stau de vorbă cu părinții lor doar câteva minute într-o zi lucrătoare. Studiul a mai scos în evidenţă faptul că familiile „coexistă” sub acelaşi acoperiş, în loc să petreacă timp împreună, iar copiii au în camere propriul televizor, acces la internet şi telefon, astfel încât ei par să locuiască într-un imobil propriu. În plus, părinţii s-au plâns că erau prea obosiţi după orele de muncă şi că nici măcar nu prea vorbeau cu copiii lor atunci când ajungeau acasă.

La nivel oficial, cele mai recente statistici ANPDCA arată că în România au fost raportate peste 7000 de cazuri de copii neglijați de părinți, numai în primele nouă luni ale 2015, mai mult față de aceeași perioadă a anului precedent.

“Pentru societatea în care trăim, timpul a devenit o resursă critică, care afectează echilibrul dintre viața de familie și cea profesională. Primele victime ale acestei situații pot fi, uneori, copiii. Ocupați sau prea grăbiți, părinții nu realizează că deși cred că le oferă copiilor lor o viață extraordinară, uneori acestora le lipsește ceva sau au o problemă (…)”, declară Gabriela Coman, Președintele Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție.

Psihologii atenționează: copiii care nu petrec suficient timp cu părinții și care sunt astfel neglijați pot prezenta tulburări de comportament cu manifestări specifice sindromului ATCP, tot mai des întâlnite în rândul celor mici. Prezența a 3-4 simptome dintre cele indicate de specialiști este suficientă pentru ca un astfel de copil să poată fi considerat ca având comportament dezadaptativ.

“Primesc tot mai multe mesaje de la părinți îngrijorați de copiii lor, care sunt triști, timizi, apatici, nu au prieteni, nu răspund la ore, nu participă la jocuri și sunt bolnăvicioși”, adaugă psihoterapeut Cristina Trepcea.

„Din ce in ce mai mulți copii sunt violenți și simt nevoia să se impună în fața colegilor cu orice preț, îi ironizează și uneori devin și violenți la nivel verbal, fizic, dar mai ales emoțional.”, afirmă psiholog și psihoterapeut Mirela Horumba, trainer de inteligență emoțională la ”Trusa de bunăstare a familiei”.

Simptomele pot apărea la copiii cu vârste cuprinse între 1 și 12 ani se pot recunoaște prin următoarele caracteristici:

  • agresivitatea
  • nervozitatea excesivă
  • timiditatea
  • minciuna
  • violența verbală sau și fizică de tip “bullying”
  • tendința de însingurare a copilului
  • tendința de a se refugia în consum tehnologic
  • faptul că micuțul este necomunicativ sau are cerințe excesive către părinți, precum și alte manifestări detaliate de specialiști pe sindromatcp.ro.

Comunicat de presă

4 Comments

  1. Cateva ganduri de-ale mele pe scurt.
    1. Eu sunt de parere ca inventia unui nou diagnostic, etichete, este daunatoare. Ii induce in eroare pe parinti, carora li se spune ca al lor copil este bolnav, li se dau niste pastile si parintii asteapta miracolul sa se intample (care nu vine, deoarece copiii nu sunt bolnavi, ci doar exprima niste sentimente profund nelinistitoare).
    2. Agresivitatea copiilor nu este ceva nou. Probabil ce este nou este ca acum se discuta despre asta.
    3. Nu toti copiii care sufera profund sunt agresivi. Unii se inchid in ei, se imbolnavesc fizic, sau plang in tacere. Pe aceia nu-i bombardam cu medicamente, dar nici nu prea sarim sa-i ajutam, pentru ca in general par ok. Deci ar fi sanatos sa le multumim din suflet copiilor agresivi pentru ca ne comunica clar suferinta lor si astfel ne usureaza noua calea spre a gasi solutii. Stiu asta pentru ca din cei 3 copii ai mei, unul este agresiv, altul tine in el. Cea mica le combina pe cele doua, dar tinde sa fie expansiva/agresiva.
    4. Copiii agresivi ii reflecta pe parintii lor (sau cei foarte apropiati cu care petrec majoritatea timpului). Si asta NU o spun ca pe un repros pentru parintii care au copii agresivi, eu insami avand un copilas de acest gen. El a preluat pe umerii lui marea responsabilitate de a ne ajuta sa ne vindecam de traumele copilariei (pentru ca nu suntem genul indiferenti).
    5. Si o ultima idee pe care m-as bucura sa o citeasca multi parinti si sa se gandeasca la asta: gasim pe toate drumurile idei si solutii de crestere armonioasa a copiilor si totusi, acolo unde este creat un mediu propice deschiderii si comunicarii, parintii recunosc greutati care par deseori insurmontabile. As propune ca, cei dintre noi care avem bloguri, grupuri pe Facebook, putinta, cunoastere si dorinta, sa ne concentram mult mai mult pe parinti. Asa cum se spune ca in spatele oricarui barbat maret, sta o femeie puternica. La fel si in spatele unui copil echilibrat, sta un parinte fericit. Haideti sa oferim suport parintilor si sa nu mai etichetam copiii.

    • Monica says

      100% adevărat. Se pare că o parte dintre adulți sunt mai dornici să găsească un diagnostic (“vinovatul”). Care e motivul? Dar de iubire, de afecțiune, de comunicare, nu se pune problema? Copiii de acestea duc lipsă atunci când mulți dintre părinți folosesc replica: “Nu am timp” ori se dau cumva în spatele cuvintelor “Doar pentru ei fac sacrificiile astea…”. Trăim un haos purtat de valul occidentului. Copiii noștri nu se nasc bolnavi, iar diagnosticele ce apar peste noapte, justificate pentru a convinge omenirea că ele există, redau felul în care sistemul dorește să ne distrugă prin îndoparea medicamentoasă, ședințele de terapie și câte și mai câte metode care, în aceste zile ce le trăim, au devenit “rotița” de îmbogățire a unora (ce cu siguranță nu au copii sau dacă au, nu-i cresc ei). Mamele își cunosc cel mai bine micuții. De ce ar trebui să vină cineva să eticheteze un copil, dacă nu a stat măcar o săptămână cu acesta/cât mai mult posibil dintr-o săptămână? Cred că l-ar ajuta pe “specialist”, căci pentru a-i observa toate gesturile, reacțiile, comportamentul în general, i-ar trebui ceva mai multă experiență și răbdare. Copilul e mult mai inteligent decât adultul care ar încerca să-l eticheteze cu vreun diagnostic, deoarece simte că toată atenția ce e îndreptată asupra sa, nu e o întâmplare. De aceea, reacția celui mic va fi cum a fost mereu, spontană/naturală, dar s-ar putea să vrea să-și folosească și “armele ascunse” (vorba aceea: “Când am ajuns la medic, nu mai avea nimic”). Cine simte nevoia de un ajutor, adulți fiind, să apeleze cât mai repede la specialiștii psihologi, fără ezitare. Problema pornește ca peste tot, “de sus”… Feriți-vă copiii de orice formă de agresivitate, nu le dăruiți în exces nimic din ceea ce știți că le-ar fura copilăria (oricât de mare ar fi potențialul financiar al familiei), învățați-i să prețuiască natura și lucrurile simple și mai ales, să fie responsabili. Acordați-le libertate în decizii (celor mai mari), susținere în tot ce vor să realizeze, apreciați-i când reușesc și încurajați-i atunci când simt gustul înfrângerii / eșecului (de obicei în competiții), iubiți-i și fiți prezenți mereu în viața lor! Numai așa veți realiza în scurt timp, cât de frumoși și sănătoși sunteți împreună, nu numai dumneavoastră, dar mai ales copiii voștri! Tulburările de comportament sau toate caracteristicile menționate mai sus, nu neg că nu ar exista, doar susțin că ar cam trebui să ne mai autoevaluăm din când în când; să ne mai oprim puțin din alergarea de zi cu zi. Astfel, putem afla cu ce am greșit sau ce ne-a “scăpat” în tot ce am făcut cu / pentru copilul nostru până acum. Poate la grădiniță/la școală nu a fost încadrat într-un mediu benefic lui ori cerințele erau mult mai mari/prea mici, pentru capacitatea intelectuală pe care copilul o deține. S-ar putea ca micuțul să nu vrea sau chiar să nu poată să se integreze/să țină pasul cu cei din grupa/clasa lui. În cazul celor mai mari, toate iau amploare:), însă nimic nu trebuie să rămână fără o soluție echilibrată/ o rezolvare corectă. (Lista poate continua.) Cert e faptul că, lipsa prezenței părintelui în viața copilului, nu poate fi nici “cumpărată” cu orice bun material, dar nici înlocuită. Bucurii și zâmbete depline!

      • Ana Nicolescu says

        Mulțumesc Monica pentru că ai împărtășit ideile tale cu noi. Îmi place extrem de mult concluzia ta: lipsa prezenței părintelui în viața copilului, nu poate fi nici „cumpărată” cu orice bun material, dar nici înlocuită. Revin cât de curând pe acest subiect. Zile cu soare îți doresc.

    • Ana Nicolescu says

      Eu rezonez tare mult cu ideea că pentru a crește copii sănătoși emoțional este nevoie de părinți sănătoși emoțional.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *