Eu ca mamă
comments 14

Tu chiar crezi ca ma mai cunosti?

Am vorbit de dimineata cu mama la telefon. Incepusem ziua cam prost si mult prea devreme pentru anii de nopti nedormite. Ma simteam utila doar pentru schimbat Pampersi, alaptat (desi asta e un privilegiu), facut cafea, ceai, sandvisuri, imbracat si dezbracat copiii, spalat si hranit. Ma simteam total nebagata in seama la luarea unor decizii majore in familie. Simteam ca nu vreau sa facem intr-un fel, dar oricum o sa facem pentru ca decizia nu imi apartine desi ma include pe mine, pe sotul meu si pe copiii mei, pentru ca nu conteaza ce simt eu, pentru ca pana la urma nu o sa am ce sa fac si o sa ma obisnuiesc, chiar daca probabil nu voi fi fericita.

Dupa ce au plecat Bogdan cu Mariuca, am plans cam o ora jumate in continuu. Pentru tot. Am sunat-o pe mama, desi e nu are nicio legatura cu decizia de mai sus, nici nu stie. Am sunat-o cu chef de cearta, cu chef de eliberare de tot si am intrebat-o:

–          Mama, stii cum se numeste blogul meu?

–          Nu, cum?

–          …. (am plans amar, rau de tot) si i-am raspuns printre sughituri: Mamica Urbana si il am de 2 ani.

–          Bravo, mama, eu stiu ca am o fata desteapta si ca fetele tale au o mama extraordinara, eu nu sunt cu calculatoarele, mama, nu stiu sa intru pe Internet…

… dar eu nu o mai auzeam decat asa, intrerupt. Nu puteam sa trec peste faptul ca mama mea nu stie ce fac, ce si cum scriu, nu stie ca scriu, printre altele si despre ea, si pentru ea…

Cred ca intr-o zi as fi fericita daca mama m-ar citi… Poate m-ar cunoaste mai bine.

……

Ieri am vorbit cu sora mea la telefon si i-am spus ce cadou propun eu sa-i luam tatalui nostru de Paste: niste butoni de argint cu amprentele Mariucai si ale Iuliei. Ea mi-a spus ca nu se baga pentru ca asta e cadoul meu pentru el, ea nu se simte implicata, ca ar fi cam impersonal din partea ei. I-am spus bine, dar sunt nepoatele tale, nu sunt niste straine. Sunt nepoatele lui. Raspunsul final a fost nu.

Si nu am mai simtit acea legatura dintre noi. Am simtit ca fetele sunt doar ale mele, ca un apendice, asa, in afara cercului familiei, nu le-am simtit integrate. Si am fost trista. Foarte trista.

……

Ziele trecute i-am spus lui Bogdan:

–          Stii ca acum 1 an jumate am inceput sa scriu o carte?

–          E na?

–          Da, vroiam sa particip la un concurs, dar nu am reusit sa o termin la timp. Am scris 30 de pagini.

–          Mariuca, haide tata sa mancam. Iar te-ai suit pe masa? Zi-i ma, si tu, sa se dea jos de pe masa.

Am strans tare din maxilare si mi-am inghitit furia, supararea, neputinta. Am clipit des ca sa nu-mi las lacrimile sa se rostogoleasca pe obraji, siroaie. M-am simtit mica, incolora, inodora, insipida. M-am simtit utila doar pentru dat copiii jos de pe masa. Ce mi-ar fi placut sa aud? Si despre ce ai scris in cartea ta? Cum se numeste? Ai de gand sa o termini? Cred ca poti sa o termini. Mi-ar placea sa citesc ce ai scris.

O alta conversatie cu Bogdan:

–          Ce te agiti atat cu blogul ala? Ca oricum nu faci nimic cu el… Multa alergatura pentru ce?

Stai sa inghit iar in sec si iti raspund, tot cu lacrimile innodate, in scris, ca verbal, nu gasim timp si rabdare.

Stii cum e sa-ti spuna o castigatoare la concursul tau ca in cei 40 de ani ai sai nu a castigat niciodata nimic si ca tu i-ai dat peste cap toate asteptarile si toate credintele ei despre viata?

Te simti important in viata cuiva.

Stii cum e sa iti apara numele pe un banner special facut pentru a multumi celor implicati intr-o campanie, printre care si Andi Moisescu si Amalia Nastase?

Te simti important si fastacit, fericit si implinit si mergi cu un zambet larg vreo luna, in continuu.

Stii cum e sa donezi pentru un copil de 3 ani bolnav de cancer si sa scrii despre el, si sa vorbesti cu parintii lui, si sa ii incurajezi, si sa le dai sperante… si copilul sa moara?

Te simti fara nicio putere, te simti gol, neajutorat si incerci din rasputeri sa nu te pui in locul parintilor pentru ca nu ai putea suporta o asemenea durere.

Stii cum e sa te prezinte cineva: Ea e Ana Nicolescu si are unul dintre cele mai influente bloguri de parenting?

Te simti implinit, simti ca munca si efortul tau se vad si sunt apreciate. Te simti important pentru cei pe care ii cunosti de mai putin de 2 ani.

Stii cum e sa iti spuna mamele bloggerite ca ce bine ca am mai facut un eveniment ca asa reusim sa ne mai vedem si noi, sa mai socializam, sa ne cunoastem, sa mai iesim din casa, ca le era dor de o intrunire? Stii cum e sa le citesti multumirea in ochi, eliberarea, caldura lor si veselia copiilor, dupa un eveniment de o zi la spa?

Te simti important in vietile altora.

Si e funny ca tu chiar crezi ca ma mai cunosti. La fel ca mama. Dar mai stii ce simt? Mai stii cine sunt eu acum?

Si uite asa, ajung sa ma simt neimportanta in vietile celor importanti si importanta in vietile strainilor.

Da, azi am o zi de tristete, de refulare… As tranti totul in casa, as sparge toate vasele, sa le aud cum se sparg in mii de cioburi, mici, subtiri, ascutite, sa tip si sa trantesc, sa plang si sa bat cu pumnii in perne, sa dau cu picioarele in pereti si sa injur ca la usa cortului, sa ma trantesc pe jos, sa am un tantrum, ca Mariuca, sa bat cu pumnii in pieptul tau si tu sa ma iei in brate, sa ma pupi, sa ma mangai si sa-mi spui ca ma iubesti.

167862_494640047042_4931391_n

Text: Ana Nicolescu

14 Comments

  1. Aexandra Bucura says

    Se pare ca ti-ai facut un obicei. In fiecare week-end imi faci o supriza. Cu acest articol parca m-ai descris pe mine in ultimii doi ani. Ma refer la starea sufleteasca prin care trec, doar ca eu ma leg de trecut, de ce faceam si cum eram eu si acum, aici, nu stiu cine sunt si de ce mai sunt, eventual utila la crescut copii. Doare si mereu imi spun ca sunt trsita si mereu cu lacrimile in ochi, aiurea in tramvai, ca la a o adica am copii sanatosi si …. Te pup si forta!

  2. Marina G says

    Cred ca pana si cele mai fericite femei trec prin astfel de momente. Sa simti ca faci totul pentru ceilalti, iar pentru tine mai nimic … si sa nu fie suficient. Poate nu vin la timp cuvintele sau gesturile pe care le asteptam. Dar e important sa spunem ce dorim, sa plangem, sa ne eliberam, sa gasim calea de comunicare inainte de a ne-o lua gandurile razna. Si, da, cred ca cei care ne sunt alaturi ne sunt alaturi intr-o ordine fireasca a vietii si raman acolo. Alaturi de noi. Trebuie doar sa le spunem ce simtim si ce ne lipseste. Asta am invatat si eu in timp. Mai ales in ultimul timp.

  3. Mă recunosc atât de mult în rândurile tale! Pe alocuri parcă aș fi scris eu …
    Am plâns și eu o dată cu tine 🙂

  4. Of, cat de bine te inteleg !
    Si eu sunt in acelasi punct ca tine !

    Daca te face sa te simti mai bine, sa stii ca eu m-am simtit importanta cand te-am cunoscut 🙂

  5. Cristina says

    Am 2 copii mici, fetita are 20 luni iar baiatul 7 luni. Si am 25 ani. Ceea ce am citit m-a emotionat si cred cu desavarsire ca esti o femeie puternica! Curaj, curaj, curaj! Asta imi repet zi de zi! Sa am curaj sa pot sa le realizez pe toate, sa am curaj sa fiu o mama buna pt copii, sa am curaj sa fiu pregatita pt fiecare zi ce vine! Sa ai curaj sa fii tu insuti ! Faci o treaba a naibii de buna! Continua… Fii puternica!

  6. Ana, iti simt framantarile pana in adancul sufletului meu, pentru ca sunt si ale mele. Nici familia mea nu apreciaza (atat cat as vrea) activitatile mele. Desi eu sunt departe de nivelul tau de awareness, sunt mandra de ce scriu si cum reusesc sa ii ajut pe altii prin diverse actiuni. Asta ocupa timp, dar altfel poate as lua-o razna. Mintea mea de Balanta e in permanenta cautare a unui echilibru care pare sa nu mai vina. Te pup si te imbratisez cu drag.

  7. veronica p says

    Ufff…. oare trecem toate mamele prin asa ceva ? suntem oare atat de prinsi in iuresul vietii de zi cu zi , incat nu mai avem timp sa ne uitam unii la altii si sa ne..citim sufletele, asa cum promisesem !?! stii Ana…si eu traiesc astfel de momente in ultima vreme…si gandurile-mi sunt atat de contradictorii…nici nu stiu cum sa-mi gasesc un echilibru..cum sa reactionez cand el ma strange in brate ..ca si cum reprosurile de acum juma de ora nici n-ar fi existat !?! simt ca obosesc … :-/ Sper ca Marina sa aibe dreptate …si ca lucrurile nu-s iremediabil stricate ..

  8. Diana says

    Buna este prima data cand iti citesc blogul scrii foarte frumos ceea ce ai scris azi multe mamici se regasesc chiar si eu mamica a unei fetite de 3ani si un baietel de 19luni,eu am grija de ei si zi si noapte sotul calatoreste foarte,uneori as vrea sa treaca timpul sa creasca marii sa fie independeti dar stiu sigur ca atunci cand or da creasca o sa ii vrem iar niste bebelusi sa oprim timpul.Totu e trecator draga Ana

  9. Mona says

    Frumos! Empatizez cu tine, desi asta nu este relevant, dar pana intr-un punct. Limitele relationarii tale cu cei dragi tin doar de tine. Printeaza paginile scrise si da-i-le sotului tau, adauga o nota la final in care spune-i ca ii multumesti ca a citit si ca asa a inteles ca scrisul e o parte importanta a ta. Ia-ti laptopul sau printeaza articole pentru mama ta si spune-i cat de mult inseamna pentru tine sa afle cine esti tu, cum ai evoluat. Implica-ti mama in activitatile tale daca vrei sa te afle. Cereceeacevrei sa primesti, nu este duficient saiti doresti. Vei primi si vei fi iar zambitoare. Nu-i nimeni perfect, nici macar femeia care te-a adus pe lume, dar in mod sigur isi va sterge, stingher, o lacrima si asta pentru ca ii vei deschide poarta catre tine.

  10. Oau, ma indeamna soacra sa ies undeva cu barbatu’, cateva zile, numai noi doi. Altii se mira ca de 6 ani n-am mai plecat doar noi doi. And just the other day, it struck me: eu nu vreau sa ies numai cu el, eu vreau sa ies NUMAI CU MINE!!! Sa nu spal dinti, sa nu spal vase, sa nu schimb pampersi si sa nu “trebuie sa…” (orice, de la dat jos din pst, pana la citit povestea de seara). Vreau sa fiu eu cu mine, singura, a mea. Sa nu fiu nici mama, nici sotie, nici fiinta socia(bi)la, nici bucatareasa, nici femeie, macar. Sa fiu si eu un individ mic, sa fiu Liana.
    Da, asa e, paradoxul cel mai mare e ca oamenii pe care-i iubim cel mai mult ne pot rani cel mai rau, fara sa fara NIMIC. Adica exact ce spui: sa nu ii intereseze, sa nu aprecieze, sa nu inteleaga. Cel putin, in cazul meu, am renuntat sa am asteptari de comunicare reala din partea paruntilor. Acum vreo… 30 de ani :-).
    Yep, uneori iti vine sa urli rau de tot.

  11. Buna, Ana, ne-am cunoscut la conferinta Uraniei Cremene luna trecuta, tocmai din Sibiu venisem. Ce descrii tu este valabil si pentru mine si, din ce am vorbit cu multe alte mame, si pentru ele: o criza de identitate. La mine a dat si in depresie postnatala din pacate. Am scris si eu pe blog despre asta si cititoarele mel s-au bucurat ca in sfarsit recunoaste cineva asta! Dupa ce la servici eram stapana pe tot ce faceam, m-am trezit cu un bebel neputincios si total dependent de mine in brate, si pentru care eram buna doar sa traga de sanii mei ca vitelul de mama-sa toata ziua. Nu mai eram femeie in ochii mei. Acum, la 2ani si 7luni dupa nastere, sunt din nou stapana pe mine la servici, am invatat in paralel 2 limbi straine, m-am implicat in campanii locale si nationale de voluntariat, mama nu ma citeste, sotul citeste si nici macar Like sau feedback nu imi da, mai si rade de mine ca ce atata blog, dar stii ceva? Nu avem nevoie de validare. Nu e nevoie sa enumeram ce stim si ce putem ca sa ne auto validam si sa ne auda si cine vrem noi sa ne auda. We shape little humans, Ana. Ei ne asculta, pentru ei insemnam totul. Ei sunt oglinda noastra in prezent si in viitor. Asa ca atunci cand fata mea ma pupa si zice “te ubec, mami” urmat de “ai uviu”, nothing else matters. Literally. Te imbratisez cu drag. Keep up the good work.

  12. Cu greu ajung sa comentez, poate suna ciudat si poate fi inteles gresit, faptul ca trebuie sa ne aruncam in bratele celui ce mangaie cu adevarat, care ne spune ca numai in el ne vom gasi linistea si odihna! Ma pot lua de mana cu tine si cu toate celelalte mame dar cred ca trebuie sa facem un pas mai sus, mai adanc in noi insine. NU in ceea ce facem si facem bine ci in ceea ce uitam ca suntem: fiinte iubite de sus, de dincolo de noi!

  13. Pingback: Gloria și unicornul magic sau reconfirmarea că mama încă mă iubește

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *