O să-mi asum azi riscul să scriu un articol despre monogamie și înșelat și știu că vor fi păreri vehemente, dar sper totuși că am cititori deschiși la minte și la suflet care pot să integreze și alte puncte de vedere. Plus că Dr. Simona Ciff , psiholog, poate să vorbească pe limba tuturor, fie că abordăm problema înșelatului în cel mai pământeam mod, fie că o facem ceva mai spiritual. Simona a scris un Ghid de supraviețuire când ai fost înșelat și după ce l-am citit, am avut un dialog cu ea. Un dialog care m-a bucurat și sper să fie de folos și să ajungă acolo unde este nevoie.
Ce înseamnă să înșeli și ce înșeli de fapt? Un partener, o așteptare pe care alții au pus-o în tine, o promisiune făcută într-un moment de exuberanță, o valoare, te înșeli pe tine însuți? Ce este trădarea și de ce-i spune trădare? De fapt, de ce avem termenul de trădare? Cumva pentru că avem termenul de îmi aparții?
Simona Ciff: Nu poți să înșeli pe cineva fără să te înșeli pe tine. A înșela înseamnă a minți, a te ascunde. Când te ascunzi de cineva înseamnă că nu îți asumi, că te ferești să arăți ce simți și ce îți dorești. Asta crează de fapt o atracție și mai mai mare între amanți: faptul că se ascund. De multe ori, când dispare ”ascunsul” și relația lor iese la iveală, dispare și atracția. Pentru că ceea ce a întreținut relația a fost de fapt tentația fructului oprit, minciuna. Te mințeai pe tine că ai ceva ce nu există de fapt. O iluzie.
A trăda, din punctul meu de vedere înseamnă a nu-ți asuma emoțiile și alegerile tale, înseamnă a te minți mai întâi pe tine.
Persoana care se simte trădată în cuplu pentru că partenerul a făcut alte alegeri, se trădează în primul rând pe sine în timp ce are așteptarea de a nu fi trădată.
- Te trădezi pe tine în momentul în care pui fericirea ta în mâinile altcuiva.
- Te trădezi pe tine când suferi pentru că cineva nu face ce îți dorești tu.
- Te trădezi pe tine în momentul în care pretinzi de la cineva altceva decât să fie onest cu el însuși.
- Te trădezi pe tine când ceri de altcineva să fie altceva decât e.
Când intrăm într-o relație e bine să înțelegem că celălalt nu ne poate promite nimic, că nu există garanții pentru că nici măcar el nu știe ce alegeri va face în viitor. Dacă ne promite că va fi îndrăgostit de noi toată viața și la un moment dat apare cineva în viața lui și își dă seama că i-ar plăea să aibă acea experiență (nu doar sexual), va fi pus în situația de a face niște alegeri: să se mintă pe el însuși și să-și nege experiența, să aibă acces la experință pe ascuns (se minte și pe el și pe partener) sau să își asume deschis că vrea să încerce cu toate consecințele care vor urma.
Stai să o luăm cu începutul. Eu cred că ne căsătorim din motive greșite. Cei mai mulți intrăm într-o relație ca să luăm ceva de la celălalt, nu ca să punem pe masă ce avem noi de oferit emoțional spiritual și material. Adică eu nu mă ocup de contribuția mea la relație, în schimb mă uit foarte atent ce pot să iau de la celălalt. Și când celălalt alege să dea din ceva ce are el (atenție, nu din ce am eu) altcuiva, o considerăm trădare. Nu îi spunem liber arbitru, nu îi spunem alegere, nu îi spunem intenție, nu îi spunem experiență care poată să ducă la autocunoaștere (sau nu), îi spunem înșelat. Hmm. Cum vine asta?
Simona Ciff: Pentru a intra într-o relație asumată e nevoie de un anumit nivel de conștientizare. La acest moment de dezvoltare al nostru ca și colectiv, nu avem premisele necesare. Încă intrăm într-o relație ca într-un contract comercial: vrem ceva de la celălalt și ne supărăm dacă nu primim. Una din probleme e că în contract nu sunt prevăzute toate condițiile. Pentru că acestea sunt, în mare parte, inconștiente. Nu le cunoaștem nici noi. Când viața ne aduce în anumite situații care nu ne plac, ne supărăm, facem presiune pe partener și spunem: nu am crezut că, nu m-am gândit că ai fi în stare să îmi faci mie una ca asta.
Adevărul e că toți facem ceea ce am fost programați de mici să facem. Ne dorim atenție și dăm atenție într-un anumit fel. Dacă atenția dată de partener nu este în felul în care cred eu că se dă, atunci presupun că acesta nu mă iubește.
Până nu trecem printr-un proces de conștientizare a propriilor programe și răni emoționale (tipare pe care le învățăm în primii 7 ani) relațiile noastre sunt doar oglinda noastră: ce ne deranjează la partenerul nostru e ceea ce facem și noi. În plus, nici măcar nu suntem noi cei care facem, ci cei care ne-au crescut.
- Prin supărarea mea se exprimă supărarea mamei mele.
- Prin spiritul meu acid se exprimă critica mamei sau tatălui meu.
- La fel și în cazul partenerului.
Cred că la acest moment un exercițiu de conștientizare ar fi foarte revelator
Scrie pe o hârtie 10 lucruri care te deranejeaza la partenerul și la relația ta. Taie-le de pe foaie pe cele pe care le faci și tu sau pe care le-ai observat în relația adulților cu care ai crescut. Surprins? După ce îți trece surprinderea, apucă-te de lucru la tine. Relația este întodeauna reflexia nivelului meu de dezvoltare.
Ideal ar fi să intrăm într-o relație cu dorința de a ne dezvolta, a evolua și conștineți de faptul că în acest proces, fiecare își are drumul lui. Astfel, nu am mai face presiuni ca partenerul să ne răspundă la nevoi pentru că știm că asta e treaba noastră, însă ne-am alege parteneri care ne susțin în acest proces de asumare și noi îi susținem pe ei. Dacă drumurile se despart la un moment dat, o facem cu liniște, fără reproșuri, recunoscători pentru bucata de drum parcursă împreună.
Dar cum realitatea nu e mereu ideală, trăim relații în care avem așteptări și ajungem, inevitabil ca acestea să nu fie împlinite. Pe urmă suferim fără să fim conștienți că propriile așteptări sunt cauza nefericirii noastre.
E ok să îți dorești ceva de la partener. Nu e ok să suferi dacă nu se întâmplă sau să faci presiuni asupra lui. Dificultățile în relații sunt inevitabile. Suferința emoțională e opțională.
Și de aici, cel care a fost înșelat, are mereu poziția de victimă, o poziție interesantă, pe care o adoptăm când nu suntem ancorați, când suntem deconectați de la propria sursă de putere, când vrem ca altcineva să vină să ne salveze că nu-i așa, noi abia acum ne alfabetizăm emoțional și învățăm să ne uităm la noi, să stăm în durere, în frică, să vedem unde le simțim în corp, ce mesaje ne aduc. Deși respirăm de peste 35 de ani, abia acum învățăm să respirăm conștient și să ne lăsăm ghidați către autocunoaștere. Simona, o să-ți mărturisesc ceva, eu nu cred în monogamie. Și nici nu cred că e drept pentru cineva să aibă o asemenea pretenție. Cred în schimb în asumare, în recunoaștere, în evoluție, în creștere, în contexte de învățare, în intenții spirituale.
Simona Ciff: Da, am fost învățați să ne simțim victime atunci când ceilalți nu acționează cum ne dorim noi. Când mi-a venit să-i reproșez partenerului meu faptul că mă durea, mi-am dat seama ce hilară era situația. Eram pe punctul să vorbesc urât cu cel pe care spusesem că-l iubesc. M-am trezit uluită de atitudinea mea: dacă îl iubesc cum îmi permit să vorbesc urât?
Atunci mi-am dat seama că doar declarasem că iubesc în speranța că primesc ceva la schimb: atenția și iubirea lui.
Dacă îl iubesc, nu iubesc oare libertatea lui? Experiențele lui? Dacă pentru el e bine cu alta, de ce nu aș fi fericită pentru asta? Da, mi-ar fi plăcut să fiu eu veșnică (cel puțin așa credem toți când partenerul ia o decizie, dar nici măcar noi nu știm că ne-am putea schimba opțiunile în viitor), însă știu că decizia de a fi fericită depinde de o decizie pe care o iau în fiecare dimineață înainte să mă dau jos din pat: eu am să fiu ok și am să mă bucur azi indiferent de situațiile cu care mă confrunt.
Fericirea mea interioară și starea mea de bine nu depind de ceea ce se întâmplă în exterior. Dacă nu mă simt bine, înseamnă că mai am de lucru la mine. Când nu mai plasezi fericirea ta asupra celuilalt e mai ușor pentru amândoi. Relația nu e viața mea. E doar o parte și, uneori, doar o etapă a vieții mele.
Monogamia, ca orice altceva e un construct cu care am fost învățați. Unora li se potrivește, altora nu. Eu personal am evaluat toate opțiunile și am ales ce e potrivit pentru mine în această viață și la acest moment. Acord libertate absolută partenerului. E liber să își aleagă modul în care dorește să își trăiască viața. Singura condiție și dorință expresă a mea e: onestitatea de a spune și a-ți asuma ce vrei (dar și aici e o poveste până ne dăm seama).
Mai concret: e liber să îi plăcă alte femei și să aibă experiențe cu ele. Eu voi decide dacă contiuăm sau nu. În ce mă privește pe mine, am ales să mă implic doar în relații unice și de lungă durată în care înțeleg că nu există garanții și din care atât eu, cât și partenerul suntem liberi să plecăm dacă asta ne dorim. Nu, nu mă implic în relații cu mai mulți parteneri în același timp. Mă implic în relația mea și o întrețin în timp ce sunt liberă să plec. Stau pentru că vreau nu pentru că mă obligă niște constructe sociale, psihologice sau emoționale. Rămân pentru că ne dezvoltăm împreună deși ne parcurgem fiecare drumul lui emoțional, mental și spiritual.
Indiferent de alegerea ta: asumăți-o. Nu este trădare să-i spui partenerului că vrei și altceva. Trădare este să o faci în timp ce pretinzi că nu o faci.
De unde vine ideea de monogamie? Care sunt avantajele ei? Mai ales pentru un cuplu blazat? Un om poate să fie mort într-o relație și extrem de viu în alta. Cine are dreptul să-l condamne la moarte dacă mai are de trăit încă 40 de ani? Adică de ce l-ar împiedica un act făcut în urmă cu 20 de ani? Asta nu înseamnă că nu știm să fim flexibili, adaptabili, să recunoaștem că ne schimbăm, că evoluăm, că nu ne mai plac aceleași lucruri, că nu mai avem aceleași valori, că viața are tot felul de surprize care, dacă știm să le vedem și să le integrăm, ajungem mai aproape de cine suntem noi cu adevărat. Asta cu vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți și cu siropoșeniile din filmele Hollywoodiene nu mai țin. Și dacă inițial erau o romanțare a realității, o speranță la care oamenii să adere, acum e un mare bulkshit care începe să creeze frustrări și false speranțe și care îi împiedică pe cei blazați să iasă din căsnicii de complezență și să aibă experiențe asumate, nu ascunse, pe fugă.
Simona Ciff: E bine să facem o distincție când vorbim de monogamie: un singur partener pentru toată viața sau un singur partener la un anumit moment dat.
Un singur partener pentru toată viața este fantastic și extrem de rar. Un singur partener și pasiune fără blazare este aproape inexistent. Cei care au relații de o viață și nu au avut alți parteneri și care nu trăiesc împreună datorită obișnuinței, ci au o relație conștinetă și asumată în care au cultivat pasiunea unul pentru celălalt, sunt extrem de puțini pe planeta asta.
Ceilalți, majoritatea, intrăm în relație sperând să facem parte din această categorie atât de rară. Avem pretenția să fim ca ei fără să ne cunoaștem nevoile emoționale, mentale sau spirituale, fără să conștintizăm că toate ființele umane sunt în proces de evoluție și că în acest proces relațiile sunt un instrument nu viața noastră, fără să fim conștienți că ceea ce dorim la 20 de ani e diferit de ce vom dori la 30, 40 sau 50. Și fără să fim conștineți că noi cei de la 20 nu vom fi aceiași cu cei de la 30, 40, 50 de ani. Doar programele noastre emoționale vor fi aceleași dacă nu ne trezim. Mai concret: vom fi la fel de nemultumiți la 40 ca la 16 ani dacă nu ne învățăm lecțiile. Și vom avea aceleași pretenții irealiste la 35 de ani ca la 4 ani când ne supăram că nu primim jucăria colegului de grădiniță.
Relațiile au funcția de a te ajuta să fii versiunea ta cea mai bună. Degeaba tragi de o relație să meargă dacă nu ești focusat pe dezvoltarea ta personală și dacă partenerul nu face la fel. Oamenii rămân în relații disfunționale din diverse motive: obișnuința (mai bine răul cu care m-am obișnuit decât necunoscutul), copiii, creditele, manipularea emoțională a partenerului, teama de ce vor spune ceilalți, etc.
Cine are dreptul să îngrădească pe cineva? Nimeni. Și nici nu cred că o poate face cineva, decât cu acceptul celui restricționat. Credem că aparținem și că deținem și atunci de aceea avem un sentiment de pierdere când partenerul caută experiențe și în altă parte.
Simona Ciff: Am învățat greu că nu putem deține persoane și nu putem aparține cuiva… În momentul în care, mental, te pui în posesia cuiva, te privezi pe tine de libertatea de a deccide pentru tine. Și nimeni nu te poate lua în posesie fără acordul tău. A, că el sau ea crede că te posedă, e altă poveste. Important e cum te poziționezi tu.
Dacă am învăța să fim independenți emoțional, să învățăm că depinde de noi cum ne simțim, că putem să alegem să simțim furie, teamă, rușine sau calm, bucurie, fericire, curaj, atunci ne-ar fi mai ușor să luăm decizii care ne ajută.
La fel, când vom înțelege că nu noi îi supărăm pe ceilalți, ci ei nu și-au dezvoltat abiltiatea de a-și controla emoțiile și dau vina pe noi, atunci nu vom mai lua decizii de teama că se supără partenerul (așa cum ne era teamă că se supără mama) și vom avea șansă să ne construim relații frumoase și să ne alegem conștient partenerii.
Nimeni nu are dreptul să ne îngrădească, însă au libertatea să încerce să o facă. Depinde de mine să pun limite și să acționez. Dacă eu accept azi, el va înțelege că e ok și mâine. Dacă accept azi să-mi vorbească urât, va înțelege că are dreptate și e ok să continue.
Întrebare pentru mine: cu ce așteptări îngrădesc libertatea partenerului meu? Ce temeri de ale mele mă fac să mă pun în poziția de victimă și să nu pun limite în relația cu partenerul meu?
După cum observăm, e întotdeauna responsabilitatea mea ce se întâmplă cu mine. Nu a partenerului meu. El are libertatea să se comporte cum dorește. Nu are nicio obligație. Când vreau ceva diferit ce fac altceva decât să pretind și să fiu supărat că nu se întâmplă așa cum îmi doresc?
Suntem atât de dependenții unii de alții pentru că nu știm că suntem valoroși și pe cont propriu, încât ne apucăm cu dinții de parteneri, ne schimbăm ca să-i facem pe plac, preluăm hobby-urile lor, ne lăsăm gașca de fete, vorbim ca ei, devenim ei și apoi ce să vezi, lor nu le mai place de cine am devenit, pentru că cine vrea să aibă o oglindă zilnic în față? Și atunci, ce face partenerul? Caută ceva diferit? Deci iată, după mine trădarea este față de propria-i persoană, este față de mine care m-am îndepăratat de la cine sunt eu, mi-am trădat identitatea ca să mă fac plăcută. Și trădarea de sine nu e cumva cea mai înaltă formă de trădare, Simona? Deci care e adevărata mea problemă? Aparent, o să mă dau cu capul de pereți că s-a dus cu alta, dar dacă sunt cât de cât alfabetizată emoțional și inițiată spiritual, o să mă prind că cel mai greu o să-mi fie nu să-l iert pe el, ci să mă iert pe mine că m-am îndepărtat de sursa mea de putere.
Simona Ciff: Când suntem mici am învățat, printre altele, că suntem valoroși dacă facem pe plac părinților (altfel se supără și dacă se supără înseamnă că suntem răi) și că noi îi supărăm pe părinți.
De aici am început să ne construim imaginea de sine: sunt bună dacă ceilalți mă aprobă și nu sunt supărați. Și de aici a început goana noastră după aprecierea celorlalți, respectiv încercăm să le facem pe plac renunțând la noi, la ce ne place și ne face nouă bine.
Fuga asta după aprecieri are ca și consecințe faptul că nu ne trăim viața noastră și dezamăgirea că orice am face alții nu vor fi mulțumiți. E mult mai simplu să înțelegem că suntem valoroși prin simplu fapt că existăm și că diferențele sunt date de competențe, abilități și resurse. De exemplu, cineva poate fi mai bună decât mine la matematică, dar asta nu mă face lipsită de valoare, ci doar neexperimentată pe acel domeniu. Puteți să puneți în loc de matematică ce vreți voi: bani, haine, poziție socială, abilități.
Odată ce te accepți cu calități și defecte și înțelegi că orice ai face nu ești nici inferior, nici superior altor oameni, atunci începi să te întrebi și să vezi cu adevărat ce vrei în viață. Pentru că triggerul nu va mai fi să le faci pe plac celorlalți ca să îți dovedești valoarea, ci ceea ce îți dorești.
Pasul următor va fi că nu vei mai fi dependent emoțional și nu te va mai afecta critica și dezprobarea celorlalți. Ți-e clar că valoarea ta e constantă chiar dacă comiți greșelli, că greșelile sunt calea noastră de a învăța și că dezaprobarea și supărarea lor e simpla lor lipsă de înțelegere a realității dincolo de programele de ”mă supăr pe tine dacă nu faci ce vreau eu” învățate de la mama lor în primii 7 ani.
Repetă-ți de mai multe ori pe zi: valoarea mea e aceaiași chiar dacă greșesc și chiar dacă alții râd de mine. Mă iubesc și îmi place de mine. Mă accept așa cum sunt cu calități și defecte. E ok să greșesc. Din greșeli învăț. Sunt la locul și momentul potrivit în viața mea.
Și mai e o treabă care poate să facă diferența: cu ce scop aleg experiența cu o altă persoană, cât de matur mi-o asum, cât de sinceră sunt cu mine însumi și cât de împăcată sunt cu experiența asta. Câți dintre cei care au experiențe extraconjugale se simt vinovați și câți nu? Și din ce motive se simt așa? De ce vrem să punem în tipare comportamentele extraconjugale? Ca să fie mai ușor de controlat? Nu e asta o slăbiciune? O frică de a pierde controlul? Eu nu zic să ne destrăbălăm impulsiv cum ne vine, fără control și fără respect față de partenerul nostru, dar atunci când ne simțim atrași de o altă persoană, este momentul să ne uităm la asta cu asumare și sinceritate, să vedem de ce vrem să facem asta, dacă vrem să ne asumăm experiența la nivel fizic, mental și spiritual.
Simona Ciff: Sunt două tipuri de oameni din punct de vedere al fidelității în relațiile de cuplu: cei care vor să fie fideli și cei care îți asumă că nu vor.
Cei care vor să fie fideli se împart în: cei care reușesc și cei care nu reușesc. Majoritatea celor care înșală (și care fac parte din cei care nu vor să înșele) se simt vinovați și nu sunt conștienți de ce au făcut-o și prin faptul că partenerul înșelat suferă și îl acuză, șansele să își dea seama și să conștientizeze scad dramatic.
Referitor la tipare… nu e chestie de vrut, e chestie de așa e, așa funcționează ființa umană. Tu ai impresia că doar ție ți se întâmplă, doar tu gândești așa, însă sunt mulți care fac la fel ca tine. Cei care ne ocupăm de un anumit subiect, în cazul acesta de infidelitate, am putut observa cum oameni care nu se cunosc urmează același tipar comportamental.
Fidelitatea e chestie de onestitate. Pentru că dacă îi spui partenerului că: sunt atras de colega de birou și aș vrea să fac sex cu ea, partenerul măcar are de ales. În momentul în care nu ai curaj să fii onest acționează programele emoționale cu care am fost crescuți.
Poate crezi că faptul că îți vedeai mama mințind la telefon și spunând că e bolnavă și nu poate merge la lucru și tu știai că e sănătoasă nu are nimic de a face cu înșelatul. Ba are. Pentru că înșelatul e mai mult despre minciună și ascuns decât despre sex.
Eu cred că în România înșelăm pentru că nu ne simțim văzuți și apreciați și când vine cineva și ne oferă o fărâmă de atenție, proiectăm în el trăsături pe care omu’ nici în vis nu le are, dar pentru că nu me cunoaștem pe noi înșine, nu știm că orice avem nevoie se află chiar în noi și că așa cum ziceam mai sus, nu intrăm într-o relație din ideea de contribuție.
Simona Ciff: Nu doar în România…. Peste tot calea dezvoltării asumării emoționale e aceiași. Startul se dă de la nivele diferite. Atât.
A fi fidel, asumat și onest se învață pe măsură ce învățăm să nu ne mai fie teamă de ce spun ceilalți, să nu ne mai simțim vinovați pentru ce simțim, să renunțăm la programele emoționale cu care am fost crescuți și să învățăm curajul, bucuria, asumarea, liniștea, iubirea.
Legat de atracție există un mit în relații: dacă sunt căsătorit sau într-o relație oficială, nu voi mai fi atras de alți parteneri. Atracția față de anumite persoane va exista, important e să cunoaștem care sunt motivele pentru care ne atrag astfel de persoane, care sunt vulnerabilitățile noastre și să nu dăm curs atracției. Simplu fapt că ești atras nu înseamnă și să îi faci avansuri sau să-i răspunzi la avansuri. Simplu fapt că ai mai putea mânca o prăjitură deși ai mâncat 3 nu înseamnă să o și faci.
Totul depinde de valorile tale și de cum te-ai dezvoltat și ți-ai reparat următoarele: stima de sine, controlul impulsurilor, teama de ce spun ceilalți, teama de a fi respins, dependența emoțională.
Iar ca partener al partenerului care se simte atras de altcineva: nu o lua personal. Permite partenerului să-și clarifice sentimentele și fii atent la tine: nu ști când ți se poate întâmpla și ție. Nu există garanții.
Formula infidelității cuprinde: factori care împing (ce nu merge bine în relație) + factori care atrag (stima de sine scăzută, sensibilitate la aprecierile altora, teama de respingere, stres) + ocazie (ți se oferă ceva). În funcție de cum balansezi tu acești factori interiori va depinde decizia ta.
Așadar, Simona, cum ne ancorăm? Cum ne uităm la situație dintr-o poziție de putere, de asumare, de smerenie și de învățare? Cum dăm la o parte ego-ul din relațiile noastre?
Simona Ciff: Pe scurt: cu iubire și acceptare față de noi și față de partener. Dar să ajung acolo e drum lung și există etape dureroase. Că fără durere parcă nu ne dorim liniștea și nu o apreciem.
Partenerul care a înșelat: să nu se învinovățească, chiar dacă partenerul înșelat o face. Acceptă-te și repetă-ți formula de mai sus cu valoarea umană. Pe urmă, uită-te în spate și încearcă să vezi care au fost triggerii și programele pe baza cărora ai acționat. O să vezi că sunt aceiași cu care acționai în copilărie. Dorința de a fi acceptat, dorința de a fi considerat valoros, dorința de a avea un moment de liniște etc. După ce știi sigur care sunt triggerii tăi decide ce vrei să faci în continuare.
Partenerul care a fost înșelat: învață să te iubești și să știi că fericirea ta nu depinde de ce a făcut partenerul tău. Da, e neplăcut. Alege să-ți găsești liniștea interioară indiferent de ce face el. E drumul tău și nu-l poate face nimeni în locul tău. Învață să fii fericit și bucuros independent de ce primești sau nu de la partener. Nimeni nu te poate iubi în locul tău și oricât te-ar iubi cineva, dacă tu nu te iubești nu va fi suficient.
În ce privește relația încearcă să înțelegi tiparul: partenerul tău face parte din cei care doresc să fie fideli sau cei care nu au această valoare?
Dacă face parte din cei care doresc să fie fideli, iartă (tu ai nevoie de iertare, nu el), acceptă ca o experiență de care avea nevoie să învețe ceva și mergeți mai departe mai puternici și mai încrezători.
Dacă face parte din cei care nu doresc să fie fideli e alegerea ta ce faci. Orice ai alege, fă-o cu bucurie și liniște. Iubește-te. E cel mai de preț cadou pe care ți l-ai putea oferi în viața asta.
Text: Ana Nicolescu
Specialist: Dr. Simona Ciff,
psiholog
Foto: Pexles.com