Un blog care te susține să-ți remodelezi viața

La semaforul din fata Salii Palatului, o fetita canta Taranul e pe camp, taranul e pe camp, ura draguta mea, taranul e pe camp!

–          Cred ca am ascultat, si noi, acelasi CD in masina, ii spun eu mamei fetitei.

Toti parintii din jur incep sa dea din cap si sa zambeasca aprobator si intr-un fel spunand “numai asta ascultam!”

Valuri de parinti si copii se indreptau ieri, aproape de pranz, spre cel mai mediatizat spectacol de pana acum al Gastii Zurli, “Zboara, zboara, Vrajimaturica!”. Eu mergeam tantosa, alaturi de fetele mele si de Bogdan, cu acelasi entuziasm cu care o porneam spre mare cu ai mei cand eram mica.

La intrare, fetele au primit jurnalul cu autografe si le-am citit unde si cine a semnat. Mariuca era tare mandra. Iulia, cam mica. Eu ardeam de curiozitate sa o vad pe Maya Sorian, fata Mirelei Retegan, la debutul sau pe scena si eram nerabdatoare sa il revad pe Marian Ralea, Magicianul copilariei mele.

Dupa 20 de minute, fetele incepusera sa se foiasca si sa intrebe de ce nu mai incepe odata. Pe sub cortina din mijlocul scenei, usor ridicata de vreo 25 cm, Mariuca a detectat picioarele fetitei Zurli, apoi pe cele ale lui Truli. Si astfel, si-au gasit de lucru inca 10 minute pana a inceput spectacolul.

Si a inceput cu o explozie de muzica, de bucurie si de lumini care se jucau vesel pe costumele membrilor Gastii Zurli, facandu-le sa para mai fosforescente. Copiii cantau, dansau, topaiau. In spatele celor 7 membrii ai Gastii, inca vreo 15 tineri dansau si sustineau coregrafic spectacolul. Mariuca si Iulia se uitau cu uimire. Eu plangeam de fericire ca am fete sanatoase si ca le pot duce peste tot. Multumindu-I lui Dumnezeu si pupand-o pe Iulia pe crestet, Bogdan m-a strans de mana si mi-a zambit ingaduitor. Dupa prima melodie, aplauze, copii in picioare, parinti cu mainile pe sus, entuziasm maxim. Sala Palatului arhiplina. 5 000 de oameni cu dor de cantec si joaca in suflet.

Mirela Retegan, Tanti Prezentatoarea, incepe sa vorbeasca. Nu se aude. Ii facem semn din sala ca nu auzim. Ea misca de microfon. Mai incearca o data. Nimic. Inca o data. Nimic. Ma intreb de ce nu ii aduc un microfon portabil? Incepe a doua melodie. Se opreste brusc. Era tot prima. Incepe din nou, de data asta melodia corecta. Mirela se duce in spatele scenei sa rezolve treaba cu microfonul. Se termina a doua melodie. Microfonul tot nu merge. Nici celelalte microfoane ale celorlalti membri din Gasca nu merg. De ce nu le aduce nimeni microfoane portabile? Incepe a treia melodie. Copiii canta, danseaza, topaie. Mariuca stie toate cuvintele si tine ritmul energic pe picioarele tatalui ei, zguduind scaunul din fata. Iulia se uita uimita si curioasa la jocul de lumini. Se termina melodia. Microfonul tot nu merge. “De ce nu il trimit pe gusterul ala de la sunet sa ia o portavoce?”, se intreaba Bogdan. “E duminica, unde gasesti deschis?” intreb eu.

Ma pun in locul Mirelei. Nu mi-e bine. Ies repede din pielea ei si o reperez pe Maya. Nu are niciun rol principal, asa cum credeam. Face parte din tinerii care danseaza in spatele Gastii Zurli, in tutu-uri albastre. Nu are niciun mot mai colorat, niciun tricou cu care sa iasa in evidenta, niciun machiaj sau coafura speciale. Si asta ma face sa o apreciez pe Mirela si mai mult. Ar fi putut sa-i dea un rol principal, sa-i creeze ei propriul personaj, insa acesta se munceste, pana la el ajungi cu efort si trebuie sa-l meriti pe deplin, trebuie sa incepi, ca toti ceilalti, cu inceputul. Ma bucur sa vad aceasta atitudine la parinti cu putere (de toate felurile).

Dupa cateva melodii, microfoanele de vorbit isi revin si, in sfarsit, o auzim pe Mirela. Sala e in picioare, aplauda. Mirelei ii vine putin din suflet la loc. Cand apare Marian Ralea, imi amintesc cum ma uitam la Abracadabra in fiecare duminica dimineata din clasa a V-a pana intr-a X-a, cum le-am scris eu o scrisoare si a fost citita pe post, cum imi placea cel mai mult de Mica si cum am plans anul trecut cand a murit. Magicianul parea acum nostalgic si coplesit de emotii, de o lume pe care a avut-o in urma cu 20 de ani. Nu stiu pentru cine a cantat “Eu pot, eu sunt Magician!”, pentru noi, copiii care se uitau la Abracadabra sau pentru copiii nostri, care se uita la Zurli. Eu am cantat odata cu el versurile si desi nu credeam, mi le-am amintit pe toate. Le-am cantat fetelor mele, ca si cand eu as fi fost liantul dintre Abracadabra si Zurli. Si bineinteles, ca m-am emotionat si mi-au dat lacrimile. Pfff, cata emotie. Ce intensitate. Ce spectacol frumos pregatit! Pacat de sunet!

Insa momentul la care am plans in hohote a fost o noua melodie cantata de Fetita Zurli. Este, de fapt, un cantec compus de Mirela Retegan dupa dicutiile cu Maya pe cand aceasta era mica. In semiintunericul scenei, un barbat pe picioroange presara stele aurii deasupra Fetitei Zurli in timp ce ea canta:

“Azi nu vreau, azi nu vreau jucarii
Astazi vreau in brate sa ma tii
Nu vreau soare, nu vreau luna
Vreau pupic de noapte buna
Nu vreau sa ma imbraci in stele
Vreau sa asculti visele mele.”

Am simtit fiecare cuvant, fiecare copil care nu are sau ar vrea mai mult, fiecare parinte care are, dar nu stie cum sa (se) ofere. M-am simtit pe mine in momentele cand sunt obosita, furioasa, frustrata, ocupata si nu am timp sa ascult visele copilelor mele. M-am vazut cand merg in parc si mai verific rapid pe telefon un mail in care e vorba despre evenimentul de maine. M-am vazut cand le spun povestea de seara gandindu-ma la cu totul altceva. M-am vazut cand Mariuca imi spune seara “te iubesc”, iar eu ii spun sa vorbeasca mai incet ca o trezeste pe Iulia. M-am vazut zbatandu-ma in alte mii de parti, cand sufletul meu este de fapt, cel mai linistit, atunci cand este 100% in familie.

Cand Iulia incepea sa oboseasca si sa ma caute ca vrea lapte, a aparut Tura Vura. Cum ea e fermecata de acest personaj, a uitat de somn si de alinat oboseala si a fost cu ochii pe scena. Dupa noul cantec, ce i-a dat si numele spectacolului, “Zboara, Zboara, Vrajimaturica!”, microfoanele de vorbit, iarasi nu au mers. “Daca era festivalul Miss Piranda, cred ca astia de la sunet erau linsati pana acum.”, spune Bogdan.

Mirela a terminat spectacolul in lacrimi. Un spectacol aproape mut care a transmis emotii cu intensitatea celui mai inalt si profund sunet. Imi imaginez dezamagirea Mirelei dupa toate pregatirile pentru acest spectacol: Papusa Zurli, Jurnalul de autografe, CD-ul, rochite Zurli pentru fetite, tot efortul intregii Gasti care merge de aproape un an prin turnee, tot sufletul, toata energia, toata munca lor, spulberate de un mixer ars inainte de spectacol. Nu stiu ce as fi facut eu daca eram in locul ei, nu stiu daca as fi fost in stare sa sustin spectacolul pana la final. Nu stiu nici daca as fi putut sa le spun copiilor sa plece acasa pentru ca nenea de la sunet nu si-a facut treaba si ca cea mai mare sala de spectacole din Bucuresti nu se ridica la inaltimea preturilor pe care le cere pentru inchiriere. Nu stiu cum se va face dreptate si daca va raspunde cineva pentru esecul unui spectacol cu mult potential, singura productie autohtona de acest gen.

Tot ce stiu este ca Mariuca, de ieri de la pranz, isi gaseste fie acasa la bunici, fie in parc, fie acasa la noi, fie la Muzeul Satului, cate o scena imporvizata si canta “Cine stie culorile sa ridice mainile!”. Iar asta e cel mai important pentru mine, ca fetele mele sa fie fericite si sa vada lumea in culori. Mai devreme sau mai tarziu, #totisuntemzurli!

Text: Ana Nicolescu