Cumva tot ce fac cu Măriuca și Julie mă ajută să-mi confirm ceva ce nu vreau să recunosc, că parenting-ul este doar despre părinte și nu despre copil, exact cum zice Dr. Shefali. Mult înainte să fiu mamă îmi imaginam ce frumos o să mă joc eu cu copiii mei în jurul bradului de Crăciun când toată casa o să fie ca scoasă din reviste de de design interior, cum o să mă duc eu cu copiii la mare și o să înotăm împreună, o să testăm tot felul de mâncăruri cu nume ciudate de care o să râdem cu gura până la urechi și îmbrățișați într-o iubire zen sub apusul blând. Mi-am dorit copii ca să am parte de aceste momente și mi s-a părut un drept de-al meu și un privilegiu.
Am simțit că statutul de mamă o să-mi definească transformarea ca femeie și că ăsta este parcursul firesc după ce te căsătorești. Vedeți cum era totul despre mine dinainte să am copii? Gândiți-vă puțin la voi cum a fost.
Parenting-ul este egoist
Apoi mi-am dorit o fetiță blondă, veselă, descurcăreață, care crede că binele învinge mereu, care luptă, ca și mine, să arate că încă există bunătate pe lumea asta, cu optimism, dezinvoltură și putere. De 8 ani de când a venit Măriuca în viața mea, mă încăpățânez să găsesc aceste calități în ea. Și le găsesc cu vârf și îndesat. După 2 ani, mi-am dorit o soră pentru ea, crezând că e pentru binele ei, dar, de fapt, fără să-mi dau seama, eu umpleam goluri din mine care să-mi confirme că sunt o mamă bună. Vedeți cât de egoist e parenting-ul ăsta? Este totul despre mine ca părinte.
Atelier de ceramică pictată cu conștientizări și emoții
Să vă povestesc! Miercuri am fost la un eveniment cu ocazia lansării de noi episoade Unikitty pe Cartoon Network. A fost o invitație la ceaiul de la ora 5 pentru că Unikitty este o prințesă. Doar că cei mici nu aveau boluri și cești pentru ceai, așa că au fost nevoiți să și le picteze singuri la atelierul de ceramică Made by you. Pentru că nu mă uitasem la niciun episod Unikitty, pe drum, le-am întrebat pe fete ce face această pisică roz. Vizual o știam, dar nu voiam să ajung la eveniment nepusă în temă. Așa că în loc ca drumul spre ceaiul de la ora 5 să fie despre emoțiile lor, despre entuziasm și despre de ce se frichinesc atâta în scaunele de mașină vorbind numai de Unikitty, a fost despre a mă pune pe mine la punct cu povestea.
– Unikitty conduce un regat și e o pisică-unicorn.
– Uuuu, ce drăguț!
– Și e veselă și hotărâtă și vrea ca toată lumea să fie fericită. Așa ca mine! mă lămuri Măriuca.
– Daaa, exact așa ca tine, i-am spus eu, bifând în sufletul meu imaginea ideală pe care o aveam despre Măriuca dinainte să o cunosc. Și ia uitați cum mi-am confirmat că sunt o mamă bună.
– Și, mami, are și un frate, Puppycorn, care are un corn de unicorn, intră și Julie în discuție. Și Unikitty îl apără mereu pe Puppycorn și se înțeleg bine, e prietenul ei cel mai bun, completă Julie, tânjind în sufletul ei după o relație la fel de prietenoasă cu sora ei și mărindu-mi mie frustrarea că nu sunt o mamă suficient de bună încât să le fac să se înțeleagă bine. All about me.
– Unikitty are și ea prieteni?
– Daaaa, pe un om de știință, Dr. Fox și pe garda ei de corp.
– Dar care e personajul negativ, tre’ să fie unu’ care pune bețe-n roate.
– Maestrul Frown care vrea să strice tot ce face Unikitty. Pe partenerul lui Frown îl cheamă Brock, dar e mai bun decât maestrul și nu e pus pe răutăți. Unikitty când e tristă se face albastră toată și în loc de cerculețele de pe obraji, îi apar inimioare frânte. Și urechile i se fac ca o cutie de lapte și scoate emoji triști, cu lacrimi. Când e furioasă scoate flăcări și e ca un dragon mare. Și Puppycorn nu se decide niciodată ce să mănânce. E mai așa, mai nebun un pic, dar e drăguț și el și d-aia are cornul puțin ciobit.
Ce zice lumea, ne facem de rușine în public
Fetele au turuit în mașină, apoi pe stradă, pe alee și pe scările înalte de la intrarea din vilă. De la un moment dat încolo nu am mai ținut pasul cu informațiile. Mulțumită că sunt la curent cu aventurile lui Unikitty, am intrat la atelierul de ceramică avertizându-le pe fete că acolo sunt multe obiecte care se sparg dacă le dărâmăm și să fie atente. Sigur că imediat ce au intrat, după ce și-au făcut tatuajele cu Unikitty, nu știau pe ce să pună mâna mai întâi și ce să aleagă să picteze: o cutie inimă, o farfurie inimă, o cană cu inimă, un ananas, o bufniță, un soare. Decizia era atât de grea, mai ales că le spusesem că pot să aleagă un singur obiect.
– De ce doar unul? insită Măriuca, mereu pusă pe negociere și pe împingerea limitelor cât mai sus, atitudine care îmi rupe mie iluzia cooperării cu copilul zen și în funcție de starea pe care o am, mă comport diferit. Deci iarăși este despre mine.
– Că așa e de bun simț, nu putem să abuzăm.
– De ce?
– Că nu e politicos.
– Păi ia uite câte sunt aici.
– Nu contează, alege fiecare câte unul, zic eu dându-mi ochii peste cap.
– Te rog, mami! se milogi Măriuca în timp ce punea mâinile pe diferite obiecte și ochea altele de pe rafturile de mai sus.
Copiii ne forțează să fim flexibili și creativi cu rănile din noi
În astfel de momente când trebuie să explic ceva care pentru mine e firesc, dar copiii nu înțeleg, când îmi e frică să nu deranjăm ceva, să nu spargem, să nu ne auzim prea tare cum negociem bunul simț, în mine se activează rușinea când mama mă certa în public și toată lumea se uita la mine cu milă. Apoi visele mele despre relația ideală cu copiii pe care o aveam înainte să fiu mamă se prăbușește ca un domino. Toate așteptările mele cu care să-mi vindec percepția altora despre mine se răstoarnă și mă forțează să stau în disconfort și să văd ce mesaj îmi aduce rușinea, iar de aici să văd cum pot să mă reconstruiesc prin mine, nu prin ce fac copiii.
Renata, trainer-ul nostru de la atelier, le-a zis fetelor că pot să-și aleagă ce vor, așa că ne-am liniștit toate 3. După indicațiile tehnice, am început să pictăm și am fost așa de absorbită de actul artistic încât îmi era greu să mă duc la Măriuca de fiecare dată când zicea că are nevoie de mine. O rugam să o cheme pe Renata că știe mai bine ca mine. Așa și era.
Am observat încă o dată cum Măriuca are curaj să întrebe, să vorbească cu adulții pe care nu-i cunoaște, să îi ajute pe ceilalți copii, să strângă vopselele și să le pună la loc pe coduri după ce toată lumea a terminat, să împartă tatuaje și cărți de vizită celor prezenți. Era ca peștele în apă, iar eu eram mândră de ea.
– Te admir, Măru, i-am zis, stârnindu-i un zâmbet până aproape de urechi.
– Mersi, mami!
– Te pricepi la organizare.
– Și tu!
– Da, dar nu mă pricepeam la 8 ani, i-am zis eu mascând nevoia mea de validare în spatele unui compliment. Fără să ne dăm seama, cerem de la ceilalți răspunsuri care să ne vindece. Și e puțin cam mult să punem responsabilitatea asta în copii, nu?
– Ba făceai alte lucruri pe care eu nu le fac acum, tu îți făceai temele repede și nu te lălăiai ca mine.
– Cred că ești rudă cu Unikitty, așa veselă, descurcăreață.
– Daaaa, poate sunt sora ei. Ne uităm împreună luni?
– Bine, fie. Dar e de la 8 jumate seara.
– Dar sunt episoade noi, nu le-am mai văzut. Te rog, mami! Ne uităm în pat toate 3 și când se termină, închidem imediat televizorul.
– Păi pe urmă o să ne visăm în regat.
– Daaa, eu vreau, vrei și tu asta?
– Abia aștept! i-am zis eu și am strâns-o în brațe gândindu-mă cum să fac să-mi eliberez copiii de proiecțiile și de fricile mele.
Dacă vreți și voi să vă uitați cu copiii la Unikitty, din 11 noiembrie, de luni până vineri, de la 20.30, pe Cartoon Network sunt episoade noi.
Până atunci, vă întreb ce fel de părinte credeați că o să fiți înainte să aveți copii?
Text: Ana Nicolescu
