Eram la o terasă pe malul mării. În Grecia. Se înnoptase deja. Împingeam ușor balansoarul. Un picior îl aveam în nisipul rece și îmi plăcea cum mi se scurg firele de nisip printre degete și lasă în urma lor oja prăfuită. Celălalt picior îl țineam lipit de pieptul meu pe sub rochia bleumarin, lungă, ca și când nu mi-aș mai fi dat voie să plec de acolo. Merele din sangria dulce se înghesuiau spre buzele mele când sorbeam din paharul rotund, generos. Mi-era aproape liniște. Muzica de club strica extrem de kitschos, drumul către liniștea absolută.
În setea mea către pur, clar, limpede, mi-am îndreptat privirea spre plajă. Alte balansoare și scaune late cu perne de pânză albă și tare își găzduiau la mesele de lemn fetele și băieții mult mai tineri, plictisiți de terasa mult prea pașnică în comparație cu altele alăturate, pline ciucure de oameni pestriți.
Acolo unde acum 6 ani erau făclii cu foc adevărat, acum erau leduri și becuri sub formă de flacără. Mi-am ridicat privirea și umbrelele de stuf erau înconjurate spre cerul negru cu furtune cu becuri mărunte, de un albastru neon. Încercând să-mi calmez și zgomotul vizual, am săpat cu privirea sufocată, printre umbrele, spre mare.
Luna plină făcea un drum luminos pe apa întunecată și puțin încrețită de vânt. M-am concentrat, printre alte zgomote să aud marea și să o las să intre în sufletul meu. Să sorb luna, puterea ei, lumina, femininul din ea. Să las liniștea să pătrundă în sufletul meu. Să anulez orice zgomot exterior și să-mi fie calm, clar, pace și lumină acolo unde e zbucium. Și mi-am pus întrebarea: Oare câți dintre noi avem curajul să stăm cu sufletul nostru, față în față, în liniște. Fără să aprindem televizorul, fără să dăm drumul la muzică, fără să controlăm Facebook-ul, fără ne facem că avem orice altă treabă decât să respirăm liniștea și să o ducem în inimile noastre?
Text: Ana Nicolescu
Foto: Pinterest.com
