Am zis da cu entuziasm când am aflat că cei de la Smart Races organizează o cursă de 5 kilometri prin București, având ca pretext Halloween-ul și ca motor, ajutorul pentru Autism Voice România. Eu nu sunt fan Halloween, însă pun zilnic pe lista pentru sănătate mersul pe jos și când se poate și alergatul, dar totul se învârte în cartier, unde am și parcul, și biroulul, și casa. Iar de când cu școala online, vizitele mele înspre Centru sunt egale cu zero. Cât despre copiii pe care-i ajut prin diferite campanii, totul se face online, pe blog, prin conturi și prin SMS-uri.
Azi am început cursa Ghost Run Treasure Hunt îniante să plecăm de acasă cu un indiciu pentru locul de pornire al cursei: stau 15 într-o căruță, paițe din peniță adunate, moș Virgulă se uită la ele, iar Zoe a pierdut scrisoarea. M-am prins că la TNB trebuie să ajungem după Zoe, nicidecum datorită căruței. Of, Doamne, de când n-am mai mers la teatru, să tot fie vreo 3 ani, mi-e și rușine să spun. Orașul era destul de liber pe trotuare, circulația aglomerată și zgomotoasă pe Magheru, soarele ne făcea să închidem ochii când ne-am făcut selfie cu primul indiciu ca să-l primim pe al doilea și am pornit către Verona să căutăm o pisică neagră.
Pisica neagră de la Verona și Google it
Când am ajuns și am văzut că scrie Cărturești, am zis hopa, ce mama mă-sii. A, stai mă, că e terasa. Doamne, oare așa de mult să-mi fi afectat neuronii pandemia asta cu izolarea ei? Parcă mi s-a șters tot centrul orașului cu buretele din minte și din suflet. Am găsit pisica, ne-am făcut selfie-ul necesar, l-am trimis ca și confirmare, fetele au zis ce bine dacă era și tati să mâncăm toți 4 aici. Dar deja primisem următorul indiciu și n-am mai apucat să-i răspund Măriucăi.
Nu m-am prins ce e, inițial am crezut că e un cuvânt criptat, cum uneori 3-ul e E, 4 e P și tot așa, dar nu. Am cerut un indiciu la indiciu și am primit, într-un mod super funny, recomandarea Google it. Am conștientizat că e a doua oară săptămâna asta când sunt trimisă la Google și că am ceva de învățat de aici, și anume să fac research și pe cont propriu, nu să iau mereu calea ușoară.
Parcul Ioanid mi-a adus o nostalgie
Am băgat la cap, am pus coordonatele pe google maps și am ajuns în parcul Ioanid, aproape de locul în care făceam cu Liv Tane cursul de carte înainte de pandemie și așa ce m-a luat un dor de serile cu viitoarele scriitoare, cu hăhăială și cu feedback serios dat cu mult râs. Mi-am zis că le-aș îmbrățișa pe fetele de la grupa de editare și pe cele de la scriere, am râde, am mânca bomboane de ciocolată și am bea vin că poate nu știți, dar se zice că write drunk, edit sober. Mi-am umflat plămânii cu aer și am oftat zgomotos, dar noroc că porumbeii își luaseră zborul de pe foișor și mi-au acoperit oful, apoi ochelarii de soare mi-au acoperit lacrimile. Mi-am zis că sunt prea sensibilă și că probabil acum refulez tot ce-am ținut sub control în lockdown. Și cursa era abia la început, iar eu nici nu-mi imaginam ce alte refulări mă mai așteaptă.
Vânătoarea asta de fantome e pentru oamenii smart
Următorul indiciu m-a făcut să recunosc că bine-i zice smart races, băi, trebuie să fii smart să te prinzi sau măcar să ai neuronii odihniți, sinapsele dintre emisfere în număr mare și să adaugi și ceva fun că prea ne-am luat în serios cu toate proiectele astea noi și vorba Măriucăi, după ce alergăm mami, în fiecare zi fără să facem nimic concret? Șah mat, că tot ne uitarăm ieri la Gambitul damei pe Netflix. Așa, următorul indiciu era Unde a mâncat Adam prima oară mărul și când a ieșit s-a uitat spre cer în stânga și a văzut că soarele era mereu la ora 12 fără 7 minute. Am clipit des, n-am respirat, dar am stat gură cască și mi-am zis Paradis, Rai, Eden. Aaaa, aia e, era o tersasă Eden când lucram eu acum ăhă-hă, mulți ani, la VIP, era pe undeva pe lângă Ateneu, hm, gata, știu, mi-am zis și am pornit-o din parcul Ioanid spre Ateneu. Eram convinsă că e terasa de lângă el.
Ce mă impresionează pe mine pe fete le lasă rece
Le-am povestit la fete că aici unde e Mega acum era înainte magazinul Eva de unde mi-am luat o cămașă bleu de satin, un poster cu Jim Morrison și parfumul meu preferat timp de 6 ani, Cerutti Image. Acolo, peste drum, e Hotel Ambasador unde am avut balul dintr-a XII-a la care m-a adus tatăl lor cu Dacia 1310, gri șobolan. Aici pe străduța asta era o terasă unde veneam cu prietenii și beam bere și vin. Beai tu bere, mami? Mai și fumam uneori și eram roșcată. Hai, mami, hahaha, se prăpădeau ele de râs fiind convinse că glumesc.
– Vă place hotelul ăsta? Uite ce frumos e alb, cu flori din alea, ca o dantelă, vedeți?
– Ce mare lucru, e zugrăvit alb, zise Măriuca.
– E Lido și asta e o clădire veche, bine întreținută.
– Așa.
– Și e bine să avem grijă de clădirile vechi.
N-a zis nimic. A ridicat din umeri și eu deja o pornisem pe o străduță plină cu terase. Mă simțeam ca bunica mea, care se minuează de câte ceva nou apărut pe străzile pe care ea le știa altfel.
Terasele de lângă Ateneu mi-au amintit de Paris
Mergeam pe stradă pentru că trotuarele erau pline cu mesele de la terase,cu lămpi mari cu flăcări care-i încălzeau pe oamenii veseli, relaxați, veniți cu prietenii sau cu familia, oameni frumoși, tineri, printre miros de cafea și croissante cu unt. O relaxare scăldată în soarele din prima zi de noiembrie care iar m-a făcut să-mi pun ochelarii de soare ca să-mi acopăr câteva lacrimi de frustrare și de neiertare că parcă prea las viața să treacă pe lângă mine, prea pendulez între casă și birou și atât.
Ce sacrific de fapt?
Ajungem la terasa din lateralul Ateneului și văd că scrie ceva cu Trattoria. Ah, nu e aici. Pun pe gps Grădina Eden și îmi arată ceva cu Luterană. Îmi sună atât de cunoscut numele, dar nu pot să mă concentrez pe unde să ajungem pe jos. Cu mașina ar fi fost mai clar pe Waze. Mai trecem pe lângă o terasă, preferata mea, care e și aici la mine în cartier, nu ne oprim să bem nimic, facem câteva poze să am cu ce să mă motivez în weekend-urile următoare și-mi promit că o să ies cu fetele în fiecare sâmbătă la un ceai și o ciocolată caldă. Și mă gândesc în timp ce mă forțez să nu par prea sobră, cum le dau eu modelul ăsta de hard work și rareori de smart work și cum lumea mă întreabă când am timp să le fac pe toate, păi am, că sacrific timpul liber, terasele, ieșirile cu prietenii, plimbările pe munte și tot așa.
Cursa se termină cu un cartof înfipt
Ajungem la grădina Eden, nu găsim fantoma, cerem confirmarea că suntem unde trebuie, ni se amintește că Adam s-a uitat pe cer, spre stânga. Aha, vedem pe o clădire un ceas de fier înțepenit la 12 fără 7 minute, dar tot nu găsim fantoma. Mai în dreapta. Traversăm și găsim. Fetelor li se face foame, aș mânca și spanac, mami, spuse Julie. E bine, mamă, avem acasă. Primim următorul indiciu cu un cartof în țepușă și cu eroii de pe piedestal și fetele zic în cor Cartofisserie. Râd și câțiva oameni de la terasă se întorc spre noi. Devin serioasă și o luăm spre Piața Revoluției, unde se termină vânătoarea de fantome cu premii de la Republica Bio, de unde n-am comandat până acum nimic, dar auzit numai lucruri bune și am în plan o listă de bunătăți și de la Detrical (Zdrovit), Smart Life Education și Ruvix.
Măcar am ajutat câtuși de puțin la o cauză umanitară
Am rămas cu o frustrare mare, dar pe care am în plan să o rezolv și să pun în program și ieșiri la plimbare, drumeții sau seri cu prietenii, însă am avut un sentiment de împlinire că am ajutat câtuși de puțin pentru o cauză umanitară. Cursa a fost organizată de Autism Voice, Smart Races și Ruvix și fiecare participant a plătit o taxă de 75 de lei, bani care merg pentru dezvoltarea programelor gratuite pentru 400 de copii care fac terapie în cele 2 centre Autism Voice din București. Dacă nu ați putut să participați anul acesta, dar vreți să susțineți cauza copiilor, o puteți face printr-un 𝐒𝐌𝐒 𝐥𝐚 𝟖𝟖𝟒4 𝐜𝐮𝐯𝐚̂𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐕𝐎𝐂𝐄. 𝐅𝐢𝐞𝐜𝐚𝐫𝐞 𝟓𝟓 𝐝𝐞 𝐥𝐞𝐢 𝐬𝐞 𝐯𝐨𝐫 𝐭𝐫𝐚𝐧𝐬𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚 𝐢̂𝐧𝐭𝐫-𝐨 𝐨𝐫𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐭𝐞𝐫𝐚𝐩𝐢𝐞.
Vă las cu vitrina unei florării unde mi-aș odihni sufletul. Să faceți fapte bune și să nu uitați să vă faceți timp și pentru voi.
Text: Ana Nicolescu
