Un blog care te susține să-ți remodelezi viața

– Mami, când sunt cu tine sau cu tati, ori cu buni, nu mai îmi este frică.

– Dar tu știi că de fapt puterea ta nu este în mâna altora?

– Dar unde e?

– Chiar în inima ta.

– Adică poate să nu mai îmi fie frică atunci când nu sunt cu voi?

– Da!

– Cum?

Cum să îi explici unui copil de 6 ani cum își poate accesa propria putere și să și înțeleagă asta? Se spune că dacă nu poți explica un concept în câteva cuvinte înseamnă că nu l-ai integrat cu adevărat.

Cine sunt eu?

Joi la cursul Copilul Interior am vizionat filmul Alice in Wonderland, în provocarea de a identifica anumite structuri arhetipale ale personalității. O poveste de care mi-a fost mereu frică. Toate personajele, chiar și cele bune, mi-au părut înspăimântătoare. Cu greu am citit cartea când eram mică și m-am uitat la ecranizările ei. Joi mi-am dat seama de ce încă îmi este frică de această poveste chiar și acum, ca adult. Pentru că povestea este călătoria fiecărui copil la finalul căreia află răspunsul la întrebarea Cine sunt eu? Iar mie mi-e frică de răspunsul la această întrebare.

De ce este important să știm cine suntem? Pentru că așa putem fi conștienți de puterea noastră, de darurile și de valorile noastre. Și vom trăi în armonie cu ele, fără să punem pe umerii altora povara de a ne face fericiți sau de a-și însuți valorile noastre ca model de viață. Chiar dacă nu conștientizăm, nu putem trăi după busola altora, ci după propria busolă interioară.

Marea revelație a acestui an este că singura relație pe care trebuie să o repar este cea cu mine însămi

Cei cu care m-am întâlnit în viața asta și am avut relații pe care le-am perceput bune sau rele, au fost de fapt oglinzi pentru ca eu să mă văd. Mi-am dat seama că ce mă enervează extrem de mult la alții este ceea ce mă enervează teribil la mine, dar încerc să ascund atât de tare încât am impresia că eu nu am acea parte în mine. Perfecționismul, controlul, inflexibilitatea, aroganța sunt atribute pe care le blamez la unii oameni din viața mea. Dar ele sunt în mine toate și ies la suprafață mai des decât cred. După 21 de ani de relație, 11 de căsătorie și 6 de când avem copii, am ajuns la concluzia că m-am căsătorit cu părțile mele încă neasumate.

Copiii îmi pun cea mai mare și clară oglindă în față, lipită de nas

– Mami, de ce trebuie să strâng eu mereu jucăriile lui Julie?

– Nu trebuie, Măru, chiar te rog să nu o faci. Fiecare își pune la loc lucrurile. Îi răspund eu ducând geaca Juliei la cuier. La subraț aveam o cutie de bere goală pe care o mătura vântul pe pervaz. O duceam la gunoi. O lăsase altcineva cu o seară înainte pe balcon.

Nu e nimic ce trebuie reparat

Mult timp am crezut că am de reparat relații, încredere, stimă de sine, orgoliu, faimă… Însă încep să cred că tot ce ne este dat să experimentăm vine ca să ne aflăm pe noi, ca să ajungem la miezul sufletului nostru, să ni-l vedem și să trăim în armonie cu cine suntem. Așa ajung să mulțumesc Universului că mi-a dat toate obstacolele pentru că așa am putut să trec într-o altă etapă. Și practic nu e nimic ce trebuie reparat. Doar că din când în când, ceva trebuie să se ofilească, să moară, pentru ca altceva să se nască și să crească. De aceea nu mai cred că trebuie să cizelez ceva la mine, ci doar să descopăr, pentru că eu cred în teoria conform căreia Dumnezeu ne-a creat exact așa cum avem nevoie să fim pentru a merge pe drumul misiunii noastre pe acest pământ. Iar scopul relațiilor nu este acela e a ne împlini sau de a ne face fericiți, ci de a ne înlesni răspunsul la întrebarea cine suntem noi cu adevărat.

Viața mea este doar despre mine

Asta cu sufletul pereche nu mai cred că se referă la a găsi pe cineva care să te facă fericit, ci la a găsi pe cineva care să se simtă în prezența ta atât de confortabil, încât să îți apese tare de tot butoanele cele mai dureroase. Iar asta să te ducă spre introspecție și autocunoaștere. Sigur că îți vei da seama că viața ta nu este despre alții, ci doar despre tine. Și nu e vina lor că tu ești nefericit, că nu te cunoști și că ești netrăit cu tine însuți.

Ajutorul trebuie să creeze independență, nu dependență

La fel se întâmplă și cu copiii noștri. Noi trăim cu iluzia că putem să le influențăm destinul, să îi ferim de greutăți, de răutățile colegilor, de viața cu obstacole. Îi mutăm de la o grădiniță la alta pentru că nu le place de doamna. Le tăiem friptura în farfurie până la 7 ani ca să nu se rănească cu cuțitul. Le netezim drumul și facem o obsesie din asta, fără să ne dăm seama că, de fapt, le furăm puterea și îi facem dependenți. Nu le dăm încredere că pot face și ei diferite activități și nu le creștem stima de sine.

Mie mi-era frică să îmi las fetele cu alți părinți/rude/prieteni să meargă în parc, la munte, în excursie etc. Tot felul de scenarii mi se plimbau prin minte, iar eu credeam că dacă ele sunt cu mine, nu li se poate întâmpla nimic rău pentru că, nu-i așa, mamele sunt cele mai vigilente și anticipează orice pericol. M-am prins că o dau în paranoia și că le restricționez fetelor multe dintre experiențe. Așa că acum le las să petreacă timp și cu alții și tot ce fac când au activități de care mie mi-e frică este să mă rog să se întoarcă în siguranță. Fiecare are îngerului lui păzitor. Mai ales copiii. Iar eu le aștept acasă și dacă au trecut printr-un moment greu de dus emoțional (bullying, adaptare la școală/bonă), sunt pregătită să le conțin și să le învăț cum să gestioneze emoția și situația. Cred că asta este lecția mea de parenting pe anul acesta: să învăț să conțin, nu să mă lupt să netezesc și să feresc.

Puterea este în inima ta

I-am spus într-o seară Măriucăi o poveste (adevărată) despre o persoană pe care o admir și care face și aia… și aia… și aia… și strălucește, și vorbește, și e conectată și prezentă, și inspirațională, și frumoasă, și oamenii o ascultă, și le deschide inimile. După ce a ascultat, Măriuca mi-a spus: mami, dar și tu ești exact așa. Știi când am fost eu cu tine și te-am ajutat la eveniment? Erai așa frumoasă. Și știi că aproape plângeai de bucurie când mi-ai spus la final că adori ceea ce faci și că asta te face fericită? Și mamele tale bloggerițe au venit la tine să îți mulțumească. Și pe urmă știi când ai adus acasă borcanul ăla cu mesaje de la eveniment și scria pe un bilet că i-ai schimbat viața cuiva chiar dacă tu nu ai știut lucrul ăsta? Și mai știi când ai pus poza ai cu noi două pe Facebook și ai fost mirată de câți oameni mi-au zis La mulți ani? Tu ești bună mami și sunt norocoasă că ești mama mea.

Așa am aflat că atât ceea ce ne irită la alții, cât și ceea ce admirăm la alții, ambele sunt deopotrivă și în noi. Suntem și lumină și umbră. Totul este să ne trezim și să vedem cine suntem.

Text: Ana Nicolescu