Un blog care te susține să-ți remodelezi viața

1986. O bibliotecă înghesuită și întunecoasă la prima mea școală. O bibliotecă într-un pod de școală de cartier, cu multe cărți puse alandala, unele peste altele, unele culcate, altele ca soldații, unele cu file îngălbenite și dezlipite, altele nou-nouțe cu coperți cartonate. Bibliotecara mi le oferea cu generozitate pe cele mai albe, mai cartonate și mă îndemna să mă aventurez cu Jules Verne, 20 000 de leghe sub mări. Nu aveam loc unde să citim în bibliotecă. Trebuia să îți iei repede cartea și să îi faci loc celui din spatele tău, de la coada care se forma pe hol. Dar nu știu de ce, blibliotecara mă plăcea, așa că nu a avut nimic de zis când m-am apropiat de geamul mic prin care abia pătrundea lumina și am răsfoit prima carte la bibliotecă.

Așa a început pasiunea mea pentru cărțile împrumutate, citite în timp limitat, cu pagini cu miros de tuș și de multe vieți povestite. Și eu am îndrăgit-o pe bibliotecară și mă duceam la ea la fiecare două săptămâni să mai îmi recomande o carte. Nu știam niciodată ce carte să cer, mă lasam la mâna ei. Nu știu ce-mi plăcea mai mult: liniștea din podul cu povești, cărțile mereu bune, escapadele în alte lumi… Nu contează, cert e că acolo, printre rafturile dezordonate, am simțit ce înseamnă tihna.

Lista scrisă pe o foaie de caiet dictando

1990. M-am mutat într-a cincea la o școală bună, în centru, și am văzut că bibliotecile pot să fie și luminoase, cărțile pot să stea și aranjate în ordine alfabetică, că ai un carnet în care îți pune o ștampilă, că pot să încapă mai mulți elevi printre rafturi și să își caute singuri cărțile. Acolo mergeam cu o listă clară scrisă pe o foaie de caiet dictando și copiată de pe tablă la ora de română. Dar mie nu-mi plăceau cărțile dacă erau impuse, deși poveștile mă prindeau până la urmă. Așa că pentru fiecare carte impusă, eu mă răzvrăteam literar și citeam un Winnetou, un George Șovu (cred că acolo m-am îndrăgostit prima oară, printr-a șasea), Jurnalul secret al Laurei Palmei (mamă, ce nebunie!)…

Dacă stau să mă gândesc bine, cred că relația mea cu cărțile a început la biblioteca școlii, deși acasă am avut poate chiar mai multe cărți decât în oricare bibliotecă de la școlile pe la care am fost. Chiar și acum după mai bine de 30 de ani încă mai caut pacea pe care am trăit-o printre cărțile dezordonate de la școala de cartier.

Copiii din ziua de azi, maică

2019. Întâmplător, sau nu, nu știu cum le așează Universul ăsta, zilele trecute am vorbit cu mama la telefon. Ea, foarte răzvrătită: copiii din ziua de azi nu mai știu ce bucurie e să citești o carte. Să îi miroși maginile, să închizi ochii și să vizezi la poveste. Să te plictisești când treci de mijloc și să îndoi cartea să-i răsfoiești paginile să vezi câte mai ai până o termini. Să citești ultima pagină înainte să o citești pe prima. Nu, nenică, ei cu tabletele, cu computerele, cu telefoanele mobile.

I-am dat dreptate în sufletul meu și am retrăit într-un flashback toată panoplia de senzații descrise de ea, pe care un ebook nu are cum să ți le dea. Apoi am combătut-o și i-am zis că ei sunt altă generație și că au propriile alegeri, plăceri și că o să-și creeze și ei amintiri frumoase despre citit.

Ea a continuat de parcă eu nu spusesem nimic:

– Să ai grijă mă, mamă, să simtă și fetele tale bucuria să dea pagină după pagină, să mângâie cartea și să simtă paginile mai aspre sau mai luciose, să doarmă cu ea sub pernă, să citească până târziu la lanternă…

– Ce lanternă, mamă, pe tabletă n-ai nevoie de ea.

– Mă, mamă, tu înțelegi ce zic eu aici?

– Da, înțeleg, dar să știi că ăștia mici nu au aceleași bucurii ca noi sau ca voi.

– Bine, hai că mai vorbim, pa!

Cele mai frumoase 20 de minute din zi

Până să apuc să zic și eu pa, mama închisese. Fetele mă așteptau în cameră să facem ritualul de recunoștință și să citim povestea de seară. Aleseseră deja o carte mare cu basme, cartonată, cu foi lucioase, pe care Măriuca le mângâia și le mirosea. M-am cuibărit între cele două blonde, le-am luat în brațe și am început poate cele mai frumoase 20 minute din fiecare zi: cititul de seară, discuțiile despre poveste și despre personaje, care ne duc de fiecare dată în întâmplările noastre din ziua respectivă. Când Măriuca încearcă să exemplifice că șarpele din basm sare ca ea la dansul pe patine, ne cade cartea pe parchet și toate trei facem liniște și sperăm că nu am trezit vecinii de sub noi. Apoi citim până adoarme Măriuca. Dar Julie tot nu se satură. Mă trezește brusc că eu dau să ațipesc și mi se oprește vocea care îi spune povestea. Continui pe jumătate în vis și iar mă trezesc când îmi cade ditamai cărțoiu’ pe față. Amândouă fetele au adormit. Sting lumina și le strâng recunoscătoare în brațe. Dau mai departe iubirea pentru cărți și păstrez tradiția cititului. Me so happy.

Purtăm cu noi magia poveștilor din copilărie

M-am bucurat să aflu că există și la noi branduri care susțin cititul și dotarea bibliotecilor din școli cu cărți pentru copiii nativi digitali. Desigur, mă refer la campania Kinder File de Poveste. Ca să pun umărul la înlesnirea cititului în România, am votat școala Măriucăi în campanie și mi-am invitat prietenii să voteze și ei. Mă entuziasmez la gândul că ar putea să câștige unul dintre cele 15 premii: multe cărți  și colțuri de lectură. Puteți să faceți și voi același lucru cu școala copilului vostru, aici până pe 14 aprilie. Succes 🙂

Text: Ana Nicolescu

Foto deschidere: Ioana Dodan