Iubirea Urbană
comment 1

Privarea de afecțiune la orice vârstă. Cauze, prevenție și consecințe.

Facem parte dintr-o generație care a fost învățată să-și ascundă emoțiile și afecțiunea. Mulți dintre noi suntem, cum zicea Michael Thomson, amputați emoțional, pe alocuri chiar analfabeți emoțional. De unde vine rușinea sau neștiința de a ne arăta afecțiunea, ce putem face și care sunt riscurile privării de afecțiune pentru membrii unei familii, ne spune Dr. Cristina Petrescu-Ghenea, Medic Specialist Psihiatria Copilului și Adolescentului, Psihoterapeut de Familie, Membru al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

De ce credem că doar copiii au nevoie de afecțiune și tindem să fim mai afectuoși cu ei când sunt mici?

Dr. Cristina Petrescu-Ghenea: Probabil că este vorba de o idee preconcepută izvorâtă din neputința și neajutorarea copiilor mici, din faptul că o mare parte dintre noi realizăm că cei mici depind în totalitate – material, fizic și emotional – de adulții din jurul lor. Când sunt mici, copiii par neajutorați, dar pe măsură ce ei cresc și încep să arate ca niște adulți, deși nu sunt echipați nici cerebral și, în consecință, nici emoțional ca o persoană matură, exigențele nostre legate de autonomia lor fizică dar și emoțională, cresc nejustificat și în consecință tindem să le cerem mai mult și să le oferim mai puțin.

Ce înseamnă pentru copii pedeapsa/amenințarea cu retragerea afecțiunii? De ex: “Dacă mai țipi, te las singur aici și nu mai sunt mama ta?”

Dr. Cristina Petrescu-Ghenea: Deși pare inofensiv, acest comportament din partea unui părinte sau a unei figuri de atașament (bunic, bonă, matușă etc.) se traduce prin amenințarea cu abandonul. Trebuie să menționez faptul că un copil crede tot ceea ce îi spun adulții importanți din viața lui, și cu cât sunt mai mici, cu atât impactul cuvintelor noastre este mai mare. Evident, asta nu înseamna că un adolescent poate fi amenințat cu abandonul. Un copil care este constant amenințat că va fi părăsit va deveni fie hipervigilent față de prezența părintilor sau indiferent, în funcție de temperamentul acestuia. Copilul își va lua, în mod inconștient, măsuri de siguranță pentru eventualitatea în care adultul chiar va pune în practică amenințarea. Folosind această metodă de disciplinare avem un impact negativ asupra echilibrului emoțional al celui mic, căruia trebuie, de fapt, să îi spunem, de câte ori avem ocazia, că îi vom fi alături indiferent de cum alege sau poate el să se comporte, la un moment dat! Ca să fac o paralelă, care poate îi va sensibiliza pe unii adulți, gândiți-vă cum ar fi dacă partenerul de cuplu v-ar amenința cu despărțirea de câte ori ceva nu îi convine. Ce experimentați? Un sentiment de permanentă nesiguranță, frică, panică.

Ce experimentează copiii atunci când noi îi certăm țipând la ei, iar ei ne spun ”Te iubesc, ești cea mai bună mamă/tată!”. Iar noi, supărați, le întoarcem spatele și le spunem “Dacă m-ai iubi, m-ai asculta!” sau “Eee, mă iubești, pe dracu!”

Dr. Cristina Petrescu-Ghenea: Trebuie să încep prin a menționa faptul că, până la vârsta de 25 de ani, după ultimele studii din domeniul neuroștiințelor, creierul nostru, și aici mă refer în principal la cortexul frontal – care ne ajută să facem raționamente complexe de tip cauză-efect – nu este complet dezvoltat. Ca urmare, auto-controlul emoțional se tot dezvoltă până la această vârstă, iar noi ca părinți îl ajutăm să se dezvolte (sau nu). Acesta este motivul pentru care copiii nu pot face tot ceea ce ne dorim, așa cum ne dorim noi, de fiecare dată. De aceea, noi, ca adulți, trebuie să ne flexibilizăm și să fim ceva mai răbdători, încurajându-i în loc să îi șantajăm emoțional. Deși pare că sprijinul și încurajarea ne consumă mult timp din viața aglomerată de părinți, pe termen lung, investim acest timp într-o relație armonioasă bazată pe încredere cu copiii noștri. Condiționându-i în felul menționat mai sus, punând la îndoială dragostea celui mic pentru noi, este posibil să obținem ceea ce ne dorim pe moment, dar pe termen lung ucidem orice urmă de motivație intrinsecă pe care copiii ar putea-o avea pentru a face lucruri. Creștem adulți care nu vor face lucruri pentru că le face plăcere, ci pentru că trebuie sau pentru că au ceva de pierdut. Este profund greșit să condiționăm dragostea în acest fel.

Se pare că în fiecare familie e un părinte mai permisiv și altul mai autoritar. Copiii îi iubesc pe amandoi, uneori dând impresia că își îndreaptă atenția mai mult către cel autoritar, care țipă și pedepsește. Ce vrea de fapt copilul să obțină? Aprobare, iubire, afecțiune? De ce îi e frică/rușine?

Dr. Cristina Petrescu-Ghenea: Exact. Copilul caută în permanență aprobarea și afecțiunea părinților, care sunt cele mai importante ființe din viața lui, iar în cazul unui părinte hipercritic simte o continuă amenințare că dacă nu se va ridica la înălțimea așteptărilor va pierde dragostea părintelui. De aceea, eforturile copilului se vor concentra de multe ori în a-i face pe plac părintelui autoritar mai degrabă decât celui permisiv, mai putin pretențios și exigent. Trebuie să facem însă diferența între un părinte care pune limitele și regulile, necesare în viața oricărui copil și un părinte hipercritic care abuzează emoțional și chiar fizic.

228839_10151059776252043_1323219893_n

Pe măsură ce se măresc, copiii nu își mai doresc ca părinții lor să-și exprime afecțiunea față de ei în public. De ce? Cu ce compensăm acele gesturi? Cum le păstrăm totuși, pentru că și la vârstă adultă, fie că recunoaștem, fie că nu, avem nevoie de îmbrățișarea mamei.

Dr. Cristina Petrescu-Ghenea: Într-adevăr, spre adolescență evoluția ne face să ne întoarcem ușor cu spatele la familia de origine și să căutăm validarea în cercul egalilor de vârstă. Este un proces normal și necesar de care depinde supraviețuirea noastră ca specie. Acesta este momentul în care părerea colegilor și prietenilor noștri devine mai importantă decât ce cred mama sau tata. În acest moment al dezvoltării psihomotorii socializarea se ridică la rang de valoare. Cu toate acestea, știm din psihologia dezvoltării că dacă până la această vârstă, noi am lucrat conștient la relația noastră cu copiii și am acordat atenție nevoilor lor emoționale, este puțin probabil ca la adolescență să se caște o prăpastie de netrecut în relația părinte-copil. Și de această dată, datoria de părinte ne cere să cunoaștem nevoile vârstei și să le respectăm, cu îngăduință și răbdare. Ei trebuie să afle de la noi că suntem acolo, disponibili oricând cu afecțiune și încredere. Mesaje de tipul ”Numai ești puiul meu mic!”, ”Te-ai schimbat! Nu mă mai iubești ca înainte!” nu-l vor aduce pe adolescent mai aproape de noi. La vârsta aceasta nevoia de spațiu este vitală, iar a acorda atenție acestei nevoi, paradoxal, ne poate apropia. Odată trecuți cu bine prin tumultul adolescenței, odată ce copiii și-au achiziționat independența, la vârsta adultă, putem ajunge la mult-visata relație bazată pe încredere și respect reciproc, revenind în îmbrățișarea caldă a mamei.

De ce renunțăm la gesturile de afecțiune când copiii devin maturi, când devin și ei la rândul lor părinți? 

Dr. Cristina Petrescu-Ghenea: Când un nou membru se alătură familiei, de obicei atenția tuturor se îndreaptă către ființa mică și dragalașă care ne topește sufletele cu mânuțele și piciorușele ei mici, cu gânguritul și chicotitul ei. Fără să ne dăm seama uităm că există în imagine și copii mai mari, care au și ei nevoie de dragoste, de gesturi de afecțiune. Poate este vorba și de o credință inconștientă conform căreia ca adulți ne putem echilibra singuri, fără să mai avem nevoie de părinți.

După ce într-un cuplu s-au consumat ani, etape, emoții, gânduri, experiențe, partenerii renunță la a mai fi tandri, afectuoși. Mângierile și sărutările, îmbrățișările devin gesturi sporadice, eventual doar la aniversări. Ce riscă ei fără să își dea seama? La ce duce privarea de afecțiune în cuplu?

Dr. Cristina Petrescu-Ghenea: Rezultatul anilor care trec peste relație, ani în care ne pierdem în rolurile de părinte, de educator, de adult responsabil care produce pentru a asigura bunăstarea familiei, nefiind conștienți de nevoile relației și ale persoanei de lângă noi, este că odată ce ”puii părăsesc cuibul”, ne trezim că nici nu ne mai recunoaștem partenerul. Odată ce toate aceste roluri nu mai sunt necesare, descoperim că relația s-a pierdut undeva în descusul anilor și omul de lângă noi este un străin cu care nu ne mai împărtășim valorile. Acesta este punctul în care multe căsnicii se destramă. Pentru a preîntâmpina această deconectare, trebuie să ne amintim zilnic că o relație presupune muncă activă și conștientă. Este un mit faptul că lucrurile vin sau ar trebui să vină de la sine! De relație trebuie să ai grijă în fiecare zi, ca de o grădină care are nevoie de atenția grădinarului în fiecare anotimp, altfel cade în paragină.

Observ în jurul meu că părinții noștri devin văduvi și îngrijirea lor cade în sarcina copiilor. Este o datorie morală pe care mai toți și-o asumă. Însă nu pot să nu remarc că această grijă nu este însoțită de gesturi de afecțiune. Adică mergem la părinții/socrii/bunicii noștri, îi ducem la spital, stăm cu ei, le dăm tratamentul, îi aducem acasă, le punem de mâncare, îi incuiem în casă și plecăm la ale noastre. Fără o strângere în brațe, fără a vorbi despre cum se simt, fără a ne da seama că și lor le-a fost greu când ne-au crescut și cu toate astea ne țineau în brațe, ne mângâiau, ne sărutau pe funte când ne înveleau seara înainte de culcare. De ce nu suntem dispuși să le arătăm afecțiunea? Oare tratamentul medicamentos pentru diferite boli nu ar avea un altfel de efect dacă ar fi însoțit de dragoste și de atenție? Stiu că am trăit în vremuri în care nu se punea mare accent pe exprimarea afecțiunii, dar totuși ce putem face din acest punct de vedere pentru părinții/bunicii noștri? Ce efecte benefice ar fi asupra lor și asupra noastră?

Dr. Cristina Petrescu-Ghenea: Răspunsul este similar celui anterior. Este nevoie de atenție îndreptată conștient către relațiile nostre. Este nevoie să îmi propun să fiu mai cald, mai afectuos și să trec la fapte chiar de azi. Să pun mâna pe telefon și să spun ”Te iubesc, mama/tata!”. Evident, problema își are rădăcinile, așa cum ai remarcat și tu, în vremurile în care nu se punea mare accent pe exprimarea afecțiunii. Nu poți aștepta de la oameni să dea ceea ce ei nu au primit. Pe de altă parte, în modul în care noi interacționăm cu vârstnicii noștri, mai intervine și o mare problemă administrativă, materială și de mentalitate cu care mulți dintre noi ajungem să ne confruntăm. Aceasta este reprezentată de doi factori. Primul este lipsa asistenței specializate adresată persoanelor de vârsta a treia la prețuri accesibile majorității. Chiar și dacă familia își permite să acceseze instituții sau persoane în mediul privat, serviciile în domeniul geriatriei lasă de dorit, iar vârstnicul cade, cu toata cheltuiala deja făcută, tot în grija familiei. Chiar și în spital, cineva trebuie să stea internat cu el sau să petreacă foarte mult timp gătind și mergând la spital, deoarece personalul este insuficient iar condițiile de spitalizare, de cele mai multe ori, indecente. De obicei, când asta se întamplă, familia mai are o sumedenie de alte probleme, deoarece viața nu stă pe loc: copii mici, școlari cu care facem teme, adolescenți rebeli, joburi solicitante etc. Astfel, frustrarea produsă de un bătrân care ”acum s-a găsit și el să cadă la pat” nu mai lasă loc pentru vorbe bune și afecțiune. Cunosc familii pe care lipsa serviciilor paleative și geriatrice din țara noastră le-a afectat iremediabil: copii care au crescut în casă, ani de zile, cu o bunică ”la pat” și cu tot ce presupune aceasta; părinți obositi și frustrați, salvări cu sirenele aprinse care soseau în miez de noapte, supărare și conflicte declanșate de neputință. Al doilea factor cu care ne confruntăm este cel legat de mentalitate: la noi în țară se consideră că este de datoria fiecăruia să-și îngrijească personal și cu mâna lui bătrânii. Cum să-ți duci mama la ”azil”? Este o rușine! Dar la rușinea mamei care ajunge să fie spălată și îngrijită de propriul copil nu se gândește nimeni? La sentimentul de vinovăție pe care îl simte când vede ce ”povară” a ajuns? Deoarece așa simt majoritatea! Așa cum pentru temele copiilor alegem un meditator, la fel trebuie externalizată, în mod ideal vorbind, și îngrijirea părinților ajunși dependenți de alții la vârsta a treia. În felul acesta ne dăm ocazia să ne mutăm atenția de pe nevoile materiale și fiziologice ale părinților noștri, pe cele emoționale – cu dragostea și compasiunea pe care ei o merită. Doar așa putem ajunge să ne bucurăm unii de alții, în toate momentele pe care le petrecem împreună, indiferent de nevoile speciale ale vârstei înaintate. Altfel, pot urma ani întregi de regrete pentru lucruri spuse în momente de oboseală și frustrare sau pentru lucruri nespuse și care nu mai pot fi spuse niciodată. Este un moment dramatic de greu pentru orice familie, dar cu atenție îndreptată conștient către lucrurile cu adevărat importante – demnitatea, dragostea, înțelegerea, îi putem da și alte valențe.

Un gând, un semnal de alarmă, o concluzie pentru privarea de afecțiune la orice vârstă.

Dr. Cristina Petrescu-Ghenea: Ca să primesc afecțiune, trebuie întâi să inițiez afecțiunea în mod conștient, fără a avea așteptări și fără judecată critică. Să îmi propun să fiu atent la nevoile emoționale ale celui de langă mine, să le respect și să fac tot posibilul să vin în întâmpinarea lor. Și chiar dacă nu reușim de fiecare dată, să ne recunoaștem asta și să fim buni cu noi înține. Suntem oameni, nu suntem perfecți, dar avem potențialul de a fi frumoși!

Text: Ana Nicolescueb7b8f56-a017-4fa9-a890-3b5d1545a0c2

Consultant: Dr. Cristina Petrescu-Ghenea

Medic Specialist Psihiatria Copilului și Adolescentului,

Psihoterapeut de Familie

Membru al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie

1 Comment

  1. Sunt de acord cu multe din cele spuse mai sus. Unul din aspectele cu care nu sunt de acord este cel cu dusul la azil al parintelui devenit batran sau neajutorat. Trebuie sa recunoastem ca de fapt nu-i ducem la azil si pentru ca in mare parte suntem un popor sarac. Sarac material in primul rand si in anumite privinte si mental. Si atunci chiar daca am trece peste mentalitatea “cum sa-mi parasesc mama” , nu stiu daca am putea sa ii asiguram material conditiile de la azil

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *